Ăsta e albumul majoratului pentru Opeth.
Vorbesc de albumul majoratului pe bune, căci iată, gaşca de suedezi face 18 ani de când împleteşte death metal modern cu prog demn de anii ‘70. Iar de-a lungul ăstor 18 ani, Mikael Åkerfeldt şi-a asumat iar apoi confirmat statutul de mastermind, eminenţă cenuşie, geniu muzical… spuneţi-i cum vreţi. 18 ani în care au lansat 9 albume de studio şi 2 albume live. Spre comparaţie, pentru Metallica, Death Magnetic - albumul pe care cică-l lansează în septembrie, este de asemenea al nouălea album de studio. Diferenţa este că Opeth n-au dat nici un rateu pe parcursul carierei, rămânând mereu undeva deasupra formaţiilor de death, deasupra formaţiilor de prog, într-un univers parcă numai al lor. Au experimentat, s-au jucat, au provocat, şi iată că de fiecare dată au reuşit să ridice ştacheta şi să demonstreze că au un cuvânt important de spus pe scena metal. Şi nu numai.
În 2005 Opeth lansau albumul care i-a adus în centrul atenţiei. Poate şi datorită casei de discuri s-a întâmplat asta (Roadrunner - oamenii sunt colegi de label cu Slipknot, ugh), cert e că prin Ghost Reveries Opeth au păşit în lumea largă, cum s-ar spune. Desigur, fiecare album al lor e un clasic, de la Orchid, debutul fulminant din 1995 (unde deja atinseseră un nivel pe care unele formaţii nu-l visează nici după 4, 5 albume), suedezii au continuat să lanseze capodoperă după capodoperă cu o frecvenţă uimitoare, distanţa dintre release-uri nedepăşind de obicei doi ani. Stilul trupei a devenit repede recunoscut, suedezii obişnuind să introducă în compoziţiile adesea foarte tehnice de death metal fragmente acustice, mellow, secondate de voce clean. Thumbs up aici pentru Åkerfeldt, unul din puţinii vocalişti capabili să fie perfect convingători atât în voce death cât şi în voce clean. Tendinţa asta a culminat în 2002 când trupa a lansat albumul Damnation cu compoziţii în care nu se regăseşte nici un strop de death metal - un tribut adus formaţiilor de progressive de pe vremuri care au avut o influenţă atât de mare asupra lor.
Aşadar, cum spuneam, prin Ghost Reveries, un album greu, progresiv până-n măduvă, tributar unor influenţe precum Dream Theater sau Porcupine Tree, formaţia a avut parte de o revenire în forţă. Ei bine, la trei ani difereţă Watershed vine ca un nou punct de plecare.
Albumul ăsta e un superlativ. Precedentul trebuie să recunosc că m-a epuizat - o muzică atât de grea, de sufocantă pe alocuri, încât aproape oboseşte fizic. Ei bine, Watershed merge într-o direcţie total opusă. Este fresh, revigorant, ca o ploicică de primăvară. Aerisit, coerent, variat - de toate pentru toţi se găsesc aici, şi e o minune felul în care fiecare element are sensul său, fiecare fragment se integrează atât de bine în “the big picture”. ‘Echilibru’ este cuvântul care însumează cel mai bine albumul ăsta. Tehnic atunci când e cazul, calm acolo unde brutalitatea ar fi out of place.
Albumul începe cam în stilul în care precedentul, Ghost Reveries, s-a încheiat. “Coil” este o scurtă piesă acustică cu valoare mai mult de interludiu, însă cu un rol important în crearea atmosferei generale. Premiera în acest caz o reprezintă prezenţa lui Nathalie Lorichs la voce, care alcătuieşte un duet melancolic şi emoţionant cu Mikael. Serios, n-au mai folosit Opeth voci feminine până acum dar momentul ăsta este absolut superb - sper doar să nu devină o practică pe viitor, pentru a nu reduce din unicitatea pe care-o are piesa asta. “Coil” se încheie cu o tensiune surdă în creştere, tensiune ce ajunge să explodeze în începutul piesei secunde - “Heir Apparent”.
Ce spuneam că albumul ăsta e un superlativ? Iată-i pe Opeth la apogeul brutalităţii. Nici măcar pe Orchid nu sunau atât de evil, atât de death metal. Piesa asta e ca un statement - la 18 ani de când s-au apucat de cântat, Opeth n-au uitat să headbang-uiască. Ba încă o fac cu şi mai mare convingere ca până acum. Piesa începe mid-tempo, într-o venă aproape doom, şi pentru prima dată se fac auzite clapele - instrument atât de important pe parcursul albumului. Prestaţia vocală a lui Mikael e ireproşabilă (cam ca de obicei, hihi) şi ca urmare, piesa asta e aproape veninoasă. Wohoo. Recentele schimbări de componenţă prin care-a trecut formaţia îmi permit să zic că au fost de bun augur, cel puţin pe compartimentul de chitară. Dar şi tobele sună într-un mare fel.
“Heir Apparent” reuşeşte performanţa de a fi evil chiar şi în scurtele, mind you, pasaje acustice. Fantastic. Iar în punctul culminant e pur şi simplu o nebunie, un deliciu, nici nu mai ştii ce e, prog, death, clasic, la naiba, toate parcă-s acolo într-un vârtej de sunet, de simţire, de dat din cap, de contemplat de… etc etc, cuvintele-s de prisos.
“The Lotus Eater” vine pentru a convinge, dacă mai era nevoie, că Opeth sunt nişte ciudaţi. Clean vocals pe instrumentaţie de death. Băi şi sună fabulos. Bineînţeles, să nu uităm de melotronul ăla care dă un aer atât de 70’s la întreg şi care va fi folosit într-un mare fel undeva mai încolo.
O caracteristică a compoziţiilor de pe Watershed este că, în premieră aş zice, muzica se bazează printre altele şi pe repetiţie. Finally! zic eu. Printre altele, şi asta mă obosise la albumul precedent - tendinţa asta de a deveni mai prog decât progul. Nu-s mare fan al repetiţiei în context muzical, la naiba, altfel nu mi-ar plăcea atât de tare chestiile progresive, însă câteodată e nevoie de ea. Cred că ăsta e unul din atuurile lui Watershed. Cred că asta dă aparenţa de aeriseală. Mă rog, pe lângă pasaje psihedelice de melotron şi chitări fuzzate, ca în “The Lotus Eater” de la care pornisem.
“Burden” e o bijuterie. E cumva contraponderea lui “Heir Apparent” de mai devreme. Nici un element death, voce clean, până şi chitara electrică abia se face simţită pe câte o intervenţie solo de mare angajament. Melotron în schimb e din plin, chitară rece de asemenea, clape rupte parcă dintr-un cântec Pink Floyd şi un bass care străluceşte, pur şi simplu. Unele peste altele, piesa asta este cel mai desăvârşit tribut către rock-ul progresiv pe care l-au făcut suedezii vreodată. E ca un Damnation esenţializat. Of course, nebunia Opeth îşi pune binişor amprenta spre final - piesa asta are, cred, cel mai original outro pe care l-am auzit vreodată. And I shall not say more.
Şi ajungem încetişor şi la “Porcelain Heart”, piesa pe care trupeţii (sau mă rog, cine-o fi in charge pe felia asta) s-au gândit s-o promoveze ca prim single, cu tot cu videoclip. Inspirată alegere, zic eu. Ca o notă personală, îmi place mai mult decât “The Grand Conjuration”, primul single de pe albumul precedent. Piesa asta însumează cam tot ce înseamnă Opeth acum - instrumentaţie aerisită şi totuşi clockwork, vagi influenţe doom, scurte momente de măiestrie pe instrumente şi oleacă de repetiţie pentru a face lucrurile mai interesante. Clipul îl poate căuta cine doreşte, eu personal am fost mereu de părere că Opeth nu-s trupă de clipuri, plus că varianta video e ciopârţită şi făcută praf pentru a se încadra în vreo 5 minute şi ceva. Mmm thanks but… no thanks. Pe de altă parte versiunea full de 8 minute e o mică bijuterie. Wow, de parcă asta spune multe. De parcă celelalte 6 piese n-ar fi.
Acum realizez că m-am înhămat la una din cele mai păguboase chestii - review piesă cu piesă. Nu-mi place să fac asta. Pfff. Oh well, acu’ dacă tot ne-am apucat…
“Hessian Peel”, ladies & gentlemen, zic eu că e buricul albumului ăsta. Cea mai lungă compoziţie (peste 11 minute) dar al naibii dacă ai vreodată senzaţia că trage de timp. E un monstru de piesă, structurat destul de clar în 2 părţi - un început mellow, misterios (cu tot cu nişte versuri pe invers zicând ceva de Satana… Uuu, spooky), în stil “Burden”, iar apoi o explozie violentă (există şi explozii paşnice…?) de brutalitate aproape gratuită dar care pică atât de bine.
Serios, albumul ăsta curge atât de natural, nimic nu-i forţat în compoziţie, nimic nu-i far-fetched, nimic tras de păr, nimic complicat de dragul de a fi complicat. La fel şi alternanţa mellow/heavy, se petrece într-un mod remarcabil de natural, spre deosebire de unele momente din albume precum Deliverance când părţile heavy erau aruncate parcă aşa, la voia hazardului. “Hai să mai băgăm şi nişte distors”, hihi.
Şi iată că “Hex Omega” ne aduce la final de album. Iarăşi bass work de mare angajament. Mă surprinde melodia asta pentru că are momente când sună atât de uplifting, de “oh gods, se deschid cerurile deasupra mea”, şi îmi dă genul ăla de sentiment că mi se ridică sufletul, îmi creşte inima etc etc… and I can’t help but headbang to it. This has to be played LOUD, it might just make the sky divide. Am auzit lume cârcotaşă, că cică nu le place piesa, că e mai naşpa ca celelalte, că nu-i un final potrivit pentru album… Să fie sănătoşi. Poate-i prea atmosferică pentru gusturile lor, nu neg, unele pasaje sunt atât de… post-rock aproape. Serios, oamenii ăştia sunt nebuni - din bucăţi mellow ce aduc binişor cu ceva ce-ar face nush, Isis să zicem, sărim într-un riff aproape doom demn de MDB pe A Line of Deathless Kings. Voi realizaţi ce zic aici?
Şi over. Magnific.
Serios, nu ţin minte ca un album să mă mai fi hyped atât de tare de ohohooo… o grămadă de vreme. În plus, album al unei formaţii pe care o ascultam deja, cu mai mare sau mai mică plăcere. Dar pare-mi-se că odată cu Watershed ăsta Opeth s-au reinventat complet, de fapt nu atât reinventat cât redefinit, reformat, rearanjat, you get the point. Iar rezultatul este pur şi simplu fabulos, ca de pe altă lume. Bate la fund pe Ghost Reveries la orice oră. All you music lovers out there, give it a try. Merită, merită, merită.
Wow.
Uite cadou, “Porcelain Heart” :)
