Aseară pe la Piaţa Romană, pe una din chestiile alea pe care se lipesc în continuu afişe dar niciodată nu se dau jos.
Chiar îmi pare rău de individul ăsta. Dacă ar fi ştiut el că a trecut la nici 100 de metri de OTV…
Serios acum, să mă uit zilele astea la Dan Diaconescu, poate are ăsta noroc şi ajunge în cele din urmă unde trebuie. Iar atunci ne vom da cu toţii seama cam ce gusturi în domeniu are Diavolul. Can’t wait.
(Entry-ul meu pentru cea de-a treia şi ultima etapă a concursului bloggerilor. Vedeţi articolul, votaţi-l şi lăsaţi un comment aici. Mersi :) )
Sigur, de câte ori n-am auzit chestia asta? De câte ori n-am repetat-o chiar noi înşine, maşinal, convinşi fiind de cât de adevărată e faza? Asta şi cu “trăim în România iar asta ne ocupă tot timpul”. Şi mă rog, variaţiuni pe aceste teme. De câte ori n-am folosit, în mintea noastră cel puţin, asta ca scuză? Hai băi, în ţara asta de căcat n-ai cum să rezolvi nimic ca lumea. Şi uite-aşa ne-a intrat în reflex atitudinea asta, vorba asta; încet încet am ajuns nici să nu ne mai dăm toată silinţa în a întreprinde ceva, convinşi fiind că oricum n-avem nici o şansă din capul locului. În ţara asta băi? Hai fii serios. Şi uite cum credinţa că România este ultimul colţ de lume unde ai vrea să te naşti a prins rădăcini atât de adânci în conştiinţa noastră de popor încât putem la fel de bine s-o numim trăsătură definitorie. Urâm ţara în care ne-am născut pentru că nu este o Italia, o Spania, o orice altceva unde ni se pare nouă că viaţa e mai frumoasă, mai uşoară, mai plină de împliniri. Aş merge chiar într-atât de departe încât să spun că urâm România pentru că încă mai trebuie să ne luptăm pentru a reuşi ceva. Chiar dacă vrem să ne afirmăm în afara ţării, urâm România pentru că nu ne-am născut din capul locului altundeva.
Aşa închidem noi ochii, impunându-ne parcă să nu mai vedem nimic frumos în ceea ce ne înconjoară, să nu mai receptăm nici unul din lucrurile alea mici care ne-ar face viaţa mai frumoasă, repetându-ne la infinit că la noi în România viaţa nu merită trăită, că suntem o ţară de hoţi şi de manelişti, un popor de babe senile care votează cu Iliescu, o naţie de habotnici care au mai mare încredere în Biserică chiar şi decât în ei înşişi. Pierdem astfel din vedere că există atât de multe aspecte pe care poate nici nu le băgăm în seamă la cât de minuscule par, dar care totuşi ne fac nouă viaţa de români mai suportabilă, sau poate chiar mai faină.
Dacă n-aş fi fost român n-aş fi avut nici cea mai vagă idee despre cât de bună poate fi o ceaşcă de ciocolată caldă în Green când afară sunt -20 de grade iar eu stau la cald şi joc cărţi cu cei mai buni prieteni ai mei, pe care de asemenea nu i-aş fi cunoscut. Ca să nu mai spun că n-aş fi avut habar cât de dureros e să vezi acelaşi Green transformându-se, sub ochii tăi, în magazin de haine italieneşti. N-aş fi ştiut cât de tulburător poate fi un cer de toamnă cu frunze căzând în parcul Circului, la fel cum n-aş fi avut idee cât de apăsătoare poate fi o plimbare pe malul Herăstrăului într-o după-amiază al naibii de ceţoasă de februarie, când totul e tăcut şi difuz şi pierdut într-o lumină gri pe care o simţi cu picuri mărunţi şi reci pe piele. N-aş fi aflat că cerul perfect se vede de pe o căpiţă de fân din Căpâlna de Jos într-o noapte caldă de iunie. Aş fi avut şanse minime să ştiu ce-s alea sarmale, dar şanse nule să aflu exact cât de bune sunt sarmalele pe care le face mătuşa mea. Despre citit Topîrceanu, Eminescu, Nichita sau Arghezi în original iar nu se poate pune problema. Iar lui Sorescu dacă-l scoţi din limba română îi masacrezi parcă tot farmecul de oltean. Şi dacă tot suntem aici, habar n-aş fi avut că Radu Beligan sau Olga Tudorache sunt nişte actori monumentali.
Poate că despre Negură Bunget aş fi auzit, ba poate chiar i-aş fi văzut live ceva mai des. Însă nu pot spune la fel despre Urma, de exemplu. Cât despre şansele de a-i fi văzut pe Kumm în concert aniversar, de gală, la Opera din Bucureşti, sau într-o ambianţă intimă (…)
Haha, te-ai găsit pe cine să iei cu subtilităţi d-astea.
Surfam şi eu noctambulic pe Net, când deodată ochii îmi văd un banner care trimitea înspre nuş ce campanie de la ziare.com, parcă. Şi care zice cam aşa:
Iar acuma cred că e de datoria mea să adresez încă nişte întrebări cu răspuns la fel de puţin evident, întru veşnica bătaie de cap a filosofilor de peste veacuri:
Sticla e lemn?
CRT-ul e TFT?
Fonta e oţel?
Algebra e geometrie?
Delfinii sunt peşti?
2 este 3?
Heidi e Novatini?
Arabii sunt terorişti?
Blaga e Cioran?
Dar Nietzsche, o fi el Heidegger?
G.W. Bush e Vlad Ţepeş?
DVD-urile sunt CD-uri?
MP3-ul o fi WMA?
Windows Media Player e Winamp?
Dar poate PSP-ul e iPod.
Windows e Mac OS?
La Orbire e Exit?
Kumm cu Byron e Kumm cu Cătălin?
Iarna e ca vara?
PS. Dacă băgam în titlu altceva decât verde şi roşu, zicem alb şi negru, îmi puneau discriminarea pe cap ca lui Băse. Hai sictir.
