Scobitori de porţelan

În primul şi în primul rând, observ, salut şi sunt încântat de reapariţia lui Angie în peisajul blogosferistic. Văd că a fost darnică şi m-a fericit şi cu o leapşă la care am să răspund ceva mai târziu. Mersi :) În extensie, însă, poate fi şi postul ăsta considerat un soi de răspuns.
Iar acum să purcedem la gâzele noastre.

Ar trebui, first of all, să spun că îmi plac SF-urile. Atât în literatură cât şi în film, parcă ceva mai mult în film. N-am să zic de ce îmi plac, pur şi simplu îmi plac. Am crescut cu Star Trek - The Next Generation (seria originală nu mi-a plăcut de nici o culoare şi sunt mai mult ca sigur că acum nu mi-ar plăcea nici atât), cu Darkskies, cu First Wave şi cu cărticele despre omuleţii gri şi marii blonzi. Dosarele OZN se chemau, dacă şi le aminteşte cineva, şi erau în serie cu alte cărticele despre fel de fel de chestii interesante. În sfârşit, apoi am descoperit şi Star Wars, Andromeda, Voyager, Enterprise şi, târziu de tot, Stargate. Asta ca să menţionez doar serialele, căci filmele sunt prea numeroase. Mă fascinau poveştile petrecute în lumi uneori atât de diferite de a noastră, departe de cotidianul banal şi de mizeria pe care o vedeam şi o trăiam mereu. Îmi găseam nu de puţine ori un refugiu, iar tendinţa asta am păstrat-o, la o altă scară, şi azi. That kinda makes me an escapist, doesn’t it? Dar mă rog, nu zice nimeni că asta ar fi rău.
Oricum, ideea e că o slăbiciune pentru SF am avut demult, terenul era propice cum s-ar spune.

Demult, când acum defunctul (din păcate, căci tare-mi mai plăcea locul ăla) nasparau.com era încă în viaţă, auzisem pe forumul de acolo vorbindu-se despre un serial nou. Numai cuvinte de bine, laude peste laude, toată lumea era atât de entuziasmată proclamându-l the next big thing. Era vorba despre Battlestar Galactica. Mai erau unii, tot acolo, care îl comparau cu alt serial, Firefly, şi îl dădeau câştigător pe acesta din urmă. Nu văzusem nici unul din ele, nici nu prea aveam intenţii să o fac prea curând, cert e că multă vreme mi-au circulat numele astea prin cap. Apoi nasparau.com n-a mai fost, iar viaţa şi-a continuat cursul. La multă vreme după aceea, nici nu mai ştiu ce m-a determinat, am început să mă uit la Battlestar Galactica. Şi n-am mai fost acelaşi ever since.
Se spune despre o carte bună că are capacitatea de a te schimba radical - de a te face să-ţi pui întrebări pe care nu ţi le-ai mai pus, de a te face să priveşti lucrurile din jurul tău într-o altă lumină. Perfect de acord. Însă niciodată n-am auzit spunându-se treaba asta despre un serial TV. I mean… seriously, serial TV? Ăla-i divertisment ieftin pentru mase, e ridicol să spui că aşa ceva ţi-a schimbat viaţa. Cărţi sure, anytime, dar wtf, seriale?!
Ei bine, da.
Fiecare episod mă uimea din ce în ce mai mult. Era ceva grozav cum nu mai văzusem niciodată. Era ceva atât de adevărat, atât de nou, atât de… O experienţă care m-a format, într-un fel, care mi-a deschis ochii, care mi-a ascuţit simţurile. Eram convins că niciodată nu aveam să dau în domeniu peste ceva mai reuşit, mai percutant, mai profund. Ei bine, m-am înşelat.

I’m a Firefly guy.
Galactica este desăvârşit - o poveste cu implicaţii adânci, o atmosferă deseori tensionată şi misterioasă, un studiu aproape brutal al naturii umane. Însă Firefly vine deasupra. Firefly este de suflet.
Povestea în sine este destul de simplă - undeva în viitor, singurele mari puteri supravieţuitoare sunt S.U.A. şi China, care fuzionează spre a forma Alianţa, un guvern la scară globală. Pământul devine de nelocuit iar oamenii pleacă în căutarea unor noi lumi, stabilindu-se într-un alt sistem solar şi păstrând numai amintiri despre Pământul de odinioară (Earth that was). Planetele centrale sunt guvernate de Alianţă, în timp ce planetele de la margine şi sateliţii lor sunt populate de colonişti independenţi. Starea aceasta nu durează mult, căci Alianţa doreşte să-şi extindă influenţa şi asupra lumilor independente, declanşând războiul împotriva acestora. În cele din urmă, după ani de război, independenţii sunt înfrânţi fără drept de apel, intrând sub guvernarea Alianţei. Astea au loc prin 2500.

Firefly este povestea a nouă oameni - nine people looking into the blackness of space and seeing nine different things, după cum spunea creatorul seriei, Joss Whedon. Oameni care au luptat pentru convingerile lor, pentru libertatea lor, şi au pierdut. Oameni forţaţi să-şi reclădească viaţa aproape de la 0, abandonând trecutul care, totuşi, a înghiţit o parte atât de mare din ei. Oameni care se ascund, dar cărora nu le e teamă. O poveste despre hotărâre, despre demnitate, despre capacitatea oamenilor de a se adapta. Aş putea spune că aceasta este tema centrală: luatul de la capăt, starting from scratch, întrucât fiecare din cei nouă are, într-un fel sau altul, propriul trecut de îngropat. Pe parcursul celor 14 episoade povestea se desfăşoară încet sub ochii noştri, piesă cu piesă, iar spre final începe să se întrezărească un tablou grandios şi zugrăvit în culori atât de calde, atât de credibile. Păcat că povestea a fost curmată cu mult înainte de vreme.
Căci Firefly este încă o victimă a meschinăriilor unei industrii cu principii aberante de funcţionare. După producerea a numai 14 episoade, din care doar vreo 11 sau 12 au fost difuzate în cea mai mare bătaie de joc, seria a fost anulată.
De aceasta Firefly înseamnă mai mult decât o producţie TV - este, nu în ultimul rând, o poveste adevărată despre vise frânte brutal şi nevoia de a o lua de la capăt într-un fel sau altul, nevoie resimţită acut de însuşi Joss Whedon după ce reţeaua FOX a anulat seria, păstrând totuşi drepturile de autor asupra numelui şi a mai multor chestii, împiedicându-l să-şi continue proiectul la o altă companie. Firefly a devenit aşadar, în timp, simbolul luminii care nu se stinge, al semnalului care nu poate fi oprit.

“You can’t stop the signal” era tagline-ul filmului Serenity lansat în 2005, la 3 ani de la anularea seriei. Studiourile Universal au sesizat potenţialul poveştii şi au cumpărat de la FOX drepturile de a produce un film de lung metraj bazat pe Firefly. Fanilor nenumăraţi li s-a demonstrat că n-au sperat degeaba în tot acel timp, iar Joss Whedon şi-a dat seama că are o ocazie poate unică de a-şi duce povestea la bun sfârşit. Aşadar Firefly a renăscut prin Serenity, lucru nemaivăzut nicăieri în industrie.
Filmul este, desigur, excepţional - păstrează spiritul seriei, melanjul acela extrem de fresh de SF cu dramă, western, personaje bine conturate, dialoguri sclipitoare şi un decor perfect plauzibil, totuşi duce totul la nivelul unei mari producţii cinematografice. Pe mine, însă, m-a întristat teribil - se vede de la distanţă că e un sfârşit, un punct pus prea devreme unei poveşti cu un potenţial uriaş. Poate pare ciudat, dar m-am ataşat enorm de povestea asta, de semnificaţiile pe care le are sau le poate capăta în funcţie de unghiul din care priveşti. Asta este pentru a-i contrazice pe cei care susţin că este imposibil să faci artă la televizor - ei bine, se poate. Chiar dacă de cele mai multe ori nu durează mult.
But you can’t stop the signal.

Acum Firefly trăieşte în continuare, chiar dacă nu cum şi-ar dori toată lumea, prin intermediul unei serii de benzi desenate scrise de Joss Whedon însuşi. De altfel, chiar zilele astea se lansează al doilea volum din a doua serie. Totodată, în curând se va lansa şi un joc tip MMORPG bazat pe universul Firefly. Povestea încă se mai spune.
Am vorbit enorm, şi tot aş mai avea o grămadă de vorbit. E epuizant să scriu despre aşa un subiect important pentru mine. Nu ştiu ce m-a apucat, dar în sfârşit, it can’t be bad :) Ba poate că am stârnit şi a spark of curiosity acolo în sufletele voastre, and that would mean the world to me.

I don’t care, I’m still free.
You can’t take the sky from me.

Presupun că mai toată lumea a auzit despre tipul care-a ţinut un câine legat într-o galerie de artă să moară de foame şi sete, sub privirile curioşilor. Asta a ajuns, în cele din urmă, să fie considerată “artă”. Că povestea s-a întâmplat acum mai bine de-un an iar noi de-abia acum ne alarmăm pentru treaba asta e altă chestie. Problema pe care mi-o pun eu, acum, este alta.
Cât de departe se poate merge în numele artei?
Ok, asta a sunat cam clişeu, dar e o întrebare perfect legitimă. La fel cum de la un punct arta devine pornografie, la fel de la alt punct, în altă direcţie, devine nimic mai mult decât expresia unei minţi bolnave care are nevoie de ajutor. Sau de o moarte mai mult sau mai puţin violentă, după cum foarte mişto pune problema Lămâia. Ei bine, cum ar fi dacă un alt tip de calibrul primului ar face acelaşi experiment artistic cu un om? Ba mai mult, subiectul să-şi şi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză, ceea ce ar pune sub semnul întrebării sănătatea mintală a amândurora. În cazuri d-astea nu e mai bine să forţezi puţin nişte limite şi să intervii? Nu mai pun acum problema de percepţii diferite asupra artei, de imposibilitatea definirii normalităţii, de alte prostii de genul, for fuck’s sake, oricum ai lua-o asta e o chestie bolnavă şi complet nelalocul ei. Şi sper din tot sufletul că nu-i nimeni pe-aici care să nu fie de acord.

Cât de departe se poate merge, aşadar? Ce părere-aţi avea despre cineva care ar considera reprezentările de mai sus artă? La urma urmei, totul e atât de subiectiv.
Temă de reflecţie.

“Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Mihai Eminescu

Felicitări presei din România! Bravo, sunteţi nişte oameni exemplari, de o decenţă şi o calitate morală excepţională. Sunteţi nişte stindarde ale libertăţii de exprimare, nişte făclii arzânde ale profesionalismului şi ale dăruirii.
Mai duceţi-vă dracului!
Nişte vaci care abia reuşesc să lege 2 vorbe în lipsă de prompter au ajuns să-şi dea cu părerea şi să facă nişte comentarii complet tâmpite la adresa unui om care a reprezentat de 1000 de ori mai mult decât ele ar putea vreodată visa.
“…Moţu, aşa cum îl alintau prietenii…”
Prietenii, aţi auzit? Prietenii! Acum, la nici un ceas de când maestrul a părăsit lumea asta mizerabilă în care existăm, tot poporul a ajuns să-i folosească porecla, în special nişte proaste care probabil au auzit de el prima dată acum o săptămână, de când a început starea să-i fie mediatizată. Nici nu mă aşteptam la mai mult de la Antena 3. Mi-e şi groază să urmăresc vreun buletin de ştiri de astăzi, peste tot o să fie plin numai de ipocriţi şi de căpuşe care profită de moartea unui om pentru a-şi asigura cele 15 minute de glorie. Nişte zerouri.
Puţine persoane au dreptul de a-l numi altfel decât domnul Florian Pittiş, cu atât mai puţin nişte pârlite de “ziariste” care nu l-au cunoscut vreodată.
Să mă leg apoi şi de cele două reprezentante ale corpului medical care au considerat de cuviinţă să facă o conferinţă de presă în care a fost citită declaraţia domnului Pittiş în care menţiona clar că nu doreşte ca aspecte legate de boala sa să fie mediatizate! E bătută lumea în cap zilele astea sau ce? Dă omul o declaraţie în care spune clar că nu vrea ca presa să discute despre asta iar tu primul lucru pe care-l faci după ce moare este să convoci presa şi să răspunzi cu zâmbetul pe buze (şi cu adâncă durere în suflet, evident!) tuturor întrebărilor cretine de genul “a suferit mult?”, “a avut nişte ultime cuvinte?” sau “i-a fost familia aproape?”. Unor asemenea oameni să-ţi încredinţezi viaţa? Mi-e groază când mă gândesc.
După ce-a terminat episodul de “Breaking News”, Realitatea desigur a considerat că este complet decent să bage un calup publicitar cu nişte reclame imbecile featuring Magda Catone! Asta numai ca să ne dăm seama cât de crudă poate fi uneori ironia soartei.
Dincolo, la Antena 3, Nicu Covaci îşi exprima indignarea vizavi de casele de producţie care refuză cu obstinaţie să promoveze şi altfel de muzică pe lângă cea excesiv de comercială, în detrimentul muzicii folk, de exemplu, care este pe cale de dispariţie. I s-a tăiat macaroana urgent cu un “mulţumim pentru intervenţia în emisiunea noastră, domnule Covaci” iar atenţia s-a îndreptat imediat spre Fundeni, de unde cele două cadre medicale specializate au binevoit să servească publicului amănunte picante din timpul suferinţei domnului Pittiş. Infinit mai interesant şi mai demn de atenţie!

E acum o gaură mare cât casa în sufletul meu şi, îmi imaginez, în sufletele a sute, mii de români care n-au uitat vreodată să aprecieze marile valori. S-a stins un om minunat, dar a rămas o legendă care nu va muri niciodată, o legendă menită să aline sufletele noastre, ale celor care l-am pierdut, şi să insufle poate speranţă în inimile celor care vor urma, care îşi vor fi dorit poate să fi trăit în vremea lui, în lumea lui, în lumea muzicii care şterge orice frontiere, în lumea culturii a cărei lumină înţeapă întunericul ignoranţei, în lumea Oamenilor.
Fie să-şi găsească odihna într-o lume mai bună.