Scobitori de porţelan

Well yeah, puţin mai logic ar fi fost să vorbesc despre albumul lor ăsta ultimul, Silent Waters, care fie vorba între noi este meserie de cel mai înalt nivel, însă parcă tot pe Eclipse îl am mai aproape la corason. Bine, asta ca să nu intrăm în detalii gen ‘eu oricum am o problemă cu încadrarea temporală a acţiunilor’, chestie care mă face, printre altele, să văd filme de acum 5, 6 ani ca fiind noutăţi. Mă rog, înţelegeţi ce vreau să spun, ideea e că pentru mine din 2000 încoace parcă anii nu mai au nici o valoare, tot aia mi-e că e 2001, că e 2005. Mda, anyway.
Amorphis ascult de multă vreme, să tot fie aşa vreo… 5 ani, şi acuma constat că de fapt vremea asta multă este cam nesemnificativă în comparaţie cu ce ar însemna ‘ascult Amorphis de multă vreme’ pentru cineva care avea vârsta mea pe vremea când apărea Tales. În sfârşit, să zicem că în perspectiva mea, ştiam cam ce înseamnă formaţia asta care îmi deschisese mie gustul pentru “răutăţuri”. De exemplu EP-ul Black Winter Day a fost prima mea incursiune în death/doom, o experienţă absolut savuroasă pe un teritoriu pe care încă nu l-am părăsit. Aşadar ideea de bază e că oamenii ăştia îmi sunt tare dragi. Chiar şi perioada cu Pasi Koskinen îmi place, Tuonela fiind albumul perfect de recomandat chiar şi celor care nu prea digeră metale - păcat că vocea aia atât de mişto de pe Elegy i s-a cam dus naibii până la Far From the Sun, nu ştiu ce-o fi făcut cu ea, probabil asta păţeşti dacă te dai drept Ruoja şi-ţi faci o Ajattară în care să urli :D

În primul şi în primul rând, Eclipse este locul de joacă al vocalului proaspăt cooptat pe vremea aia, Tomi Joutsen. Şi se joacă, nu glumă, evoluând în vreo trei registre vocale ce se complementarizează perfect atât între ele cât şi cu liniile melodice. Foarte expresiv. Clean-ul harsh, să zic aşa, cu care debutează “Two Moons” şi care va apărea mai apoi pe tot parcursul albumului este o surpriză plăcută, reuşind să echilibreze, să dea forţa necesară pasajelor pentru care clean-ul clasic ar fi fost prea puţin, iar vocea de death ar fi fost puţin cam mult. “Two Moons” ilustrează perfect acest echilibru, ca şi “Empty Opening” din final. Joutsen este clar “de acolo”, lucru care nu poate decât să mă încânte nespus pentru că ştim cu toţii, multe formaţii nu reuşesc niciodată să depăşească cu adevărat momentul schimbării unui vocalist.
“House of Sleep” a fost pentru multă lume primul contact cu “noul” Amorphis, iar pentru un număr şi mai mare a fost primul contact cu Amorphis în general. Aici Joutsen arată că ştie bine clean, dar parcă apogeul de melancolicitate îl atinge în “Under a Soil and Black Stone”. “House of Sleep” - o piesă numai bună de prim single, accesibilă unui public larg, deschisă. Chiar radio-friendly, aş zice, şi totuşi asta neştirbind cu nimic din calitatea compoziţiei. De altfel asta e o trăsătură definitorie a lui Eclipse - este plin de melodii, ne-elitist, aproape catchy pe alocuri. Mi-a luat tare puţin să intru în el, l-am îndrăgit aproape instantaneu - spre deosebire de cel ce i-a urmat, Silent Waters, în care încă nu pot spune că am pătruns în totalitate. Şi totuşi Eclipse nu e un album de duzină, comercial, făcut pentru fani - se simte asta în pasiunea vocii şi în vitalitatea instrumentelor, ca să nu mai menţionez încă o dată compoziţia care nu plictiseşte niciodată. Mulţi au considerat că prin acest album formaţia a încercat cumva reîntoarcerea la epoca Elegy, iar lucrul ăsta poate fi adevărat într-o oarecare măsură. Dacă ar fi însă să compar, mai degrabă pe Silent Waters l-aş apropia de Elegy, Eclipse fiind cumva un pod, o punte de legătură atât între nou şi mai puţin nou (Joutsen vs Koskinen) cât şi între extremele absolute Tales şi Am Universum. Şi, de ce nu, o punte între Amorphis şi mainstream - lucru care nu trebuie nicicum interpretat negativ.
Şi, desigur, în ceea ce priveşte versurile, o veste cât se poate de bună pentru cei ce apreciază în special Amorphis de până la Tuonela (myself included) - s-a întors Kalevala! Iar odată cu ea, vocea death.

Ca piese care sintetizează cel mai bine ceea ce însemna Amorphis în 2006 (şi încă mai înseamnă, căci nu ne desparte încă prea mult de acel moment) aş nominaliza “The Smoke”, “Brother Moon” (cea mai bună piesă de pe album, în opinia mea) şi “Empty Opening”. Desigur, albumul este atât de închegat încât practic nu are momente slabe, constituindu-se de la început la sfârşit într-o călătorie muzicală coerentă şi bogată în detalii. Chitara lui Esa e peste tot, clapa lui Santeri este un liant plăcut ce oferă în acelaşi timp un plus de melodicitate, iar o ureche mai experimentată îşi poate da seama că susţinând vocea lui Joutsen din când în când este nimeni altul decât Marco Hietala. Pe parcursul albumului se pot remarca fel de fel de influenţe, păstrându-se totuşi o coeziune remarcabilă. It’s the package, cum s-ar spune.

Unele peste altele, un album extraordinar, ce reuşeşte cu brio să-l introducă în ecuaţia Amorphis pe Tomi Joutsen - aducând în prim-plan elemente din trecut, oferind în acelaşi timp o privire către viitor. Muzică de mare angajament - pot afirma cu inima impăcată că este unul din cele mai bune albume din aria heavy-metal de când au început anii 2000. De ascultat neapărat, chiar şi de către cei care de regulă nu prea fac casă bună cu metalul.

Şi iată că momentul pe care-l anticipasem mai demult a sosit şi în sfârşit am ultimul album al Firmei în mâini. Şi, mai mult sau mai puţin, în urechi.
De fapt aş spune momentul pe care l-am tot aşteptat de vreo trei ani încoace, de pe vremea când caseta mea cu La Orbire era pe heavy rotation în casetofon. De pe vremea când încă mă mai uitam pe MTV pentru a prinde câte ceva muzică bună, adică vremea când încă mai era, uneori, muzică bună pe MTV.
Dar au apus timpurile alea, MTV-ul românesc a luat-o ireversibil la vale iar Firma… well, Firma a luat-o pe un drum care le-o aduce lor recunoaştere şi fani dar mie, personal, îmi displace. Ok, hai să o luăm de la începutul începutului şi să nu începem cu concluziile că nu-i frumos.

Schimbarea enormă prin care a trecut formaţia sare violent în ochi încă de la coperta albumului. De multă vreme aveam eu o prejudecată în ceea ce priveşte artiştii care-şi pun moacele pe album, şi uite că era îndreptăţită fi-r-ar ea să fie. Deci cum să spun, până şi la Voltaj am văzut coperte mai inspirate. Asta nu-mi zice nimic, dar nimic nimic, în afară de chestii de rău, desigur. Sigla MTV într-un colţ şi sigla Pro FM în celălalt ar fi trebuit să mă întoarcă din drum, să-mi dea aşa o palmă peste ochi şi să urle “NU MĂ CUMPĂRA!” Pentru că ăsta din start nu e genul de muzică pe care să-l ascult, darmite pe care să mai dau şi bani. Dar totuşi am avut încredere în numele de Firma, care însemnase atât de mult pentru mine mai demult, care scosese în 2003 albumul ăla atât de proaspăt şi de grozav.
Dar revenind şi reluând ideea, încă de la package albumul ăsta are un handicap. Ok, copertă minimalistă cu moacele lor pe ea, dar măcar o avea un booklet consistent cu ceva. Orice. Când colo, surprise surprise, adresa de web ocupă aproape tot verso-ul booklet-ului şi aşa destul de sărăcăcios, în rest capitolul clasic de mulţumiri, componenţa formaţiei şi tracklist. So… absolutely nothing out of the ordinary.
Ah, că tot am ajuns la capitolul mulţumiri, nu pot să nu remarc numele lui Emanuel trecut acolo. Dacă e Emanuel ăla la care mă gândesc (adică ăla care a cântat mai demult cu Stigma) parcă începe să se lege o chestie, revin mai târziu cu detalii.
Aşa. Concluzia aşadar la capitolul artwork este… care artwork? Serios, comparativ cu alte chestii care ies chiar şi la noi (Urma, Kumm just to name a few) ăsta e un punct serios în minus.

No hai să trecem odată şi la muzică.
De început trebuie să spun că albumul nu începe teribil de prost, ciudăţeniile sonore din debutul primei piese, “E cineva acolo”, m-au făcut să zâmbesc, cu atât mai mult cu cât am senzaţia că frântura de pian care se desluşeşte la un moment dat este (sau seamănă al naibii de mult cu) o bucată dintr-o tare ciudăţică piesă King Crimson, şi anume “Happy Family” de pe Lizard. Piesa îşi intră apoi repede în drepturi într-un fel destul de fresh şi de ok, nimic care să rupă gura târgului dar totuşi acceptabil, în limitele unui alternative cuminţel şi nu prea. Se termină însă mult prea repede, într-un soi de abandonare plictisită, lăsând complet în aer climaxul care parcă se profila şi făcând loc următoarei piese, “Baby Is Crying”. Asta nu m-a impresionat mai mult decât a făcut-o până acum, rămân la părerea pe care am exprimat-o şi în precedentul post despre Firma - instrumentaţie convenţională, piesă mediocră pentru o formaţie care, totuşi, mă obişnuise cu mult mai mult.
“Oglindă, oglinjoară” este melodia de care mi-e efectiv jenă. Ok, înţeleg să facă lumea caterincă, dar chestia asta e chiar tristă. Nu sunt împotriva făcutului de mişto, sunt o groază de trupe care din asta trăiesc, dar totuşi parcă Firma impusese alte standarde. Chiar şi atunci când luau ceva la mişto o făceau rafinat, cu stil - vezi “Te paşte”. Piesa asta nouă însă n-are nici cap, nici coadă, nici măcar instrumentaţie decentă. După piesa asta începuse să crească în mine temerea că “Baby Is Crying” ar fi de fapt un punct forte al albumului, şi din păcate n-am fost tare departe de adevăr.
“Houston We Have a Problem” aduce, din punct de vedere instrumental, a “Oglindă, oglinjoară” însă e mai “îmbrăcată”, să zic aşa, nu mai sună cutremurător de penibil, versurile sunt ok şi în sfârşit, chitara are şi ea un moment de glorie în solo-ul de pe final. Păcat că este mixată prea în fundal, iar accentul cade pe vocea lui Rocca într-un moment de improvizaţie vocală, probabil, altfel nu-mi explic acel “an-tan-tichi-tan”. Cam dezamăgitor totuşi, per ansamblu. Şi ajungem la ce ziceam mai devreme, anume la “Nu-mi dă pace”, piesă care respiră a baladă pop à la… Emanuel! Nu ştiu de ce am aşa o senzaţie că ăsta o să fie următorul single, da-r-ar Ăl-de-Sus să mă înşel. Iar instrumentaţie mellow, agreabilă să zic dar nu pentru multă vreme, iar Rocca prins într-o zi proastă pentru scris versuri. Tonul se schimbă apoi cu “Last Night In Bucharest”, o bucată chiar bună, comparativ cu restul cel puţin, în care în sfârşit instrumentele arată că mai au şi o viaţă a lor şi în care versurile, deşi în engleză, sună cel puţin decent. Dacă toate piesele de pe album s-ar fi ridicat măcar la nivelul ăsteia, altfel am fi vorbit.
“Sunt ceea ce sunt” vine cam pe final de album cum ar veni, ar fi putut şi ea fi destul de reuşită însă iarăşi, se termină mult prea repede! Şi nu oricum, ci cu un nenorocit de fade-out, boala de care se pare că suferă albumul ăsta. Toate ideile sunt lăsate în aer, n-avem parte de nici un final glorios de piesă pentru că peste tot dai de fade-out. Bleah.
Pe parcurs, albumul mai are şi două instrumentale, “Exit” şi “Ultimul dans”. Prima mi se pare o umplutură construită pe baza unor bucăţi din solo-ul din “La orbire”, cea de-a doua este într-adevăr interesantă, inspirând o atmosferă oarecum misterioasă, romantică. Nimic nu poate egala însă “Pe marginea prăpastiei”, aşa că nu am să zic mai multe.
Remixul Unu’ după “E cineva acolo” nu e prea rău nici el, la piesa 11 mă refer, adică varianta lungă. Nu pot însă pricepe de ce naiba am pe album şi varianta scurtă, radio-friendly, de 3 minute şi ceva. Păi eu înţeleg pe album să pui the real shit, totul uncut şi unedited, or prezenţa unei versiuni radio pe un album mi se pare că intră la capitolul “balast ca să umplem spaţiul de pe disc”. Pentru că… adevărul crud este că dacă nu luăm în considerare “cele 2 remixuri” care de fapt e unul singur, albumul nu atinge nici măcar cele 30 de minute. Adică media în jurul căreia se învârt albumele unei Anna Lesko, nicidecum producţiile discografice ale unei trupe serioase pentru care 30 de minute înseamnă, cel mult, un EP. Dar în fine, poate că încă sunt sub efectul Different Parties.

Tot ce vreau acum de la Firma este să nu mai aibă pretenţia că fac muzică “fără compromisuri”, pentru că tot albumul ăsta urlă a compromis de la început la sfârşit.

Albumul nou, „Exit”, care va fi lansat luna aceasta, se diferentiaza destul de mult de primul, care a fost facut doar din dorinta de a demonstra ce putem pe plan muzical. Acest al doilea disc nu mai e facut pentru a ne demonstra ceva, ci din placerea de a face muzica, in ideea ca aceasta muzica sa ajunga la oameni. E facut ca la carte.

…zice Rocca într-un interviu recent. Eh, dacă e aşa, mie îmi plăceau mai mult când nu încercau să ajungă la oameni, când doreau numai să-şi demonstreze lor ceea ce pot. O fi o chestiune de gusturi la urma urmei.
Oricum, RIP Firma. Şi baftă la premiile MTV.