Scobitori de porţelan

Ăsta e albumul majoratului pentru Opeth.
Vorbesc de albumul majoratului pe bune, căci iată, gaşca de suedezi face 18 ani de când împleteşte death metal modern cu prog demn de anii ‘70. Iar de-a lungul ăstor 18 ani, Mikael Åkerfeldt şi-a asumat iar apoi confirmat statutul de mastermind, eminenţă cenuşie, geniu muzical… spuneţi-i cum vreţi. 18 ani în care au lansat 9 albume de studio şi 2 albume live. Spre comparaţie, pentru Metallica, Death Magnetic - albumul pe care cică-l lansează în septembrie, este de asemenea al nouălea album de studio. Diferenţa este că Opeth n-au dat nici un rateu pe parcursul carierei, rămânând mereu undeva deasupra formaţiilor de death, deasupra formaţiilor de prog, într-un univers parcă numai al lor. Au experimentat, s-au jucat, au provocat, şi iată că de fiecare dată au reuşit să ridice ştacheta şi să demonstreze că au un cuvânt important de spus pe scena metal. Şi nu numai.

În 2005 Opeth lansau albumul care i-a adus în centrul atenţiei. Poate şi datorită casei de discuri s-a întâmplat asta (Roadrunner - oamenii sunt colegi de label cu Slipknot, ugh), cert e că prin Ghost Reveries Opeth au păşit în lumea largă, cum s-ar spune. Desigur, fiecare album al lor e un clasic, de la Orchid, debutul fulminant din 1995 (unde deja atinseseră un nivel pe care unele formaţii nu-l visează nici după 4, 5 albume), suedezii au continuat să lanseze capodoperă după capodoperă cu o frecvenţă uimitoare, distanţa dintre release-uri nedepăşind de obicei doi ani. Stilul trupei a devenit repede recunoscut, suedezii obişnuind să introducă în compoziţiile adesea foarte tehnice de death metal fragmente acustice, mellow, secondate de voce clean. Thumbs up aici pentru Åkerfeldt, unul din puţinii vocalişti capabili să fie perfect convingători atât în voce death cât şi în voce clean. Tendinţa asta a culminat în 2002 când trupa a lansat albumul Damnation cu compoziţii în care nu se regăseşte nici un strop de death metal - un tribut adus formaţiilor de progressive de pe vremuri care au avut o influenţă atât de mare asupra lor.
Aşadar, cum spuneam, prin Ghost Reveries, un album greu, progresiv până-n măduvă, tributar unor influenţe precum Dream Theater sau Porcupine Tree, formaţia a avut parte de o revenire în forţă. Ei bine, la trei ani difereţă Watershed vine ca un nou punct de plecare.

Albumul ăsta e un superlativ. Precedentul trebuie să recunosc că m-a epuizat - o muzică atât de grea, de sufocantă pe alocuri, încât aproape oboseşte fizic. Ei bine, Watershed merge într-o direcţie total opusă. Este fresh, revigorant, ca o ploicică de primăvară. Aerisit, coerent, variat - de toate pentru toţi se găsesc aici, şi e o minune felul în care fiecare element are sensul său, fiecare fragment se integrează atât de bine în “the big picture”. ‘Echilibru’ este cuvântul care însumează cel mai bine albumul ăsta. Tehnic atunci când e cazul, calm acolo unde brutalitatea ar fi out of place.
Albumul începe cam în stilul în care precedentul, Ghost Reveries, s-a încheiat. “Coil” este o scurtă piesă acustică cu valoare mai mult de interludiu, însă cu un rol important în crearea atmosferei generale. Premiera în acest caz o reprezintă prezenţa lui Nathalie Lorichs la voce, care alcătuieşte un duet melancolic şi emoţionant cu Mikael. Serios, n-au mai folosit Opeth voci feminine până acum dar momentul ăsta este absolut superb - sper doar să nu devină o practică pe viitor, pentru a nu reduce din unicitatea pe care-o are piesa asta. “Coil” se încheie cu o tensiune surdă în creştere, tensiune ce ajunge să explodeze în începutul piesei secunde - “Heir Apparent”.
Ce spuneam că albumul ăsta e un superlativ? Iată-i pe Opeth la apogeul brutalităţii. Nici măcar pe Orchid nu sunau atât de evil, atât de death metal. Piesa asta e ca un statement - la 18 ani de când s-au apucat de cântat, Opeth n-au uitat să headbang-uiască. Ba încă o fac cu şi mai mare convingere ca până acum. Piesa începe mid-tempo, într-o venă aproape doom, şi pentru prima dată se fac auzite clapele - instrument atât de important pe parcursul albumului. Prestaţia vocală a lui Mikael e ireproşabilă (cam ca de obicei, hihi) şi ca urmare, piesa asta e aproape veninoasă. Wohoo. Recentele schimbări de componenţă prin care-a trecut formaţia îmi permit să zic că au fost de bun augur, cel puţin pe compartimentul de chitară. Dar şi tobele sună într-un mare fel.
“Heir Apparent” reuşeşte performanţa de a fi evil chiar şi în scurtele, mind you, pasaje acustice. Fantastic. Iar în punctul culminant e pur şi simplu o nebunie, un deliciu, nici nu mai ştii ce e, prog, death, clasic, la naiba, toate parcă-s acolo într-un vârtej de sunet, de simţire, de dat din cap, de contemplat de… etc etc, cuvintele-s de prisos.

“The Lotus Eater” vine pentru a convinge, dacă mai era nevoie, că Opeth sunt nişte ciudaţi. Clean vocals pe instrumentaţie de death. Băi şi sună fabulos. Bineînţeles, să nu uităm de melotronul ăla care dă un aer atât de 70’s la întreg şi care va fi folosit într-un mare fel undeva mai încolo.
O caracteristică a compoziţiilor de pe Watershed este că, în premieră aş zice, muzica se bazează printre altele şi pe repetiţie. Finally! zic eu. Printre altele, şi asta mă obosise la albumul precedent - tendinţa asta de a deveni mai prog decât progul. Nu-s mare fan al repetiţiei în context muzical, la naiba, altfel nu mi-ar plăcea atât de tare chestiile progresive, însă câteodată e nevoie de ea. Cred că ăsta e unul din atuurile lui Watershed. Cred că asta dă aparenţa de aeriseală. Mă rog, pe lângă pasaje psihedelice de melotron şi chitări fuzzate, ca în “The Lotus Eater” de la care pornisem.
“Burden” e o bijuterie. E cumva contraponderea lui “Heir Apparent” de mai devreme. Nici un element death, voce clean, până şi chitara electrică abia se face simţită pe câte o intervenţie solo de mare angajament. Melotron în schimb e din plin, chitară rece de asemenea, clape rupte parcă dintr-un cântec Pink Floyd şi un bass care străluceşte, pur şi simplu. Unele peste altele, piesa asta este cel mai desăvârşit tribut către rock-ul progresiv pe care l-au făcut suedezii vreodată. E ca un Damnation esenţializat. Of course, nebunia Opeth îşi pune binişor amprenta spre final - piesa asta are, cred, cel mai original outro pe care l-am auzit vreodată. And I shall not say more.

Şi ajungem încetişor şi la “Porcelain Heart”, piesa pe care trupeţii (sau mă rog, cine-o fi in charge pe felia asta) s-au gândit s-o promoveze ca prim single, cu tot cu videoclip. Inspirată alegere, zic eu. Ca o notă personală, îmi place mai mult decât “The Grand Conjuration”, primul single de pe albumul precedent. Piesa asta însumează cam tot ce înseamnă Opeth acum - instrumentaţie aerisită şi totuşi clockwork, vagi influenţe doom, scurte momente de măiestrie pe instrumente şi oleacă de repetiţie pentru a face lucrurile mai interesante. Clipul îl poate căuta cine doreşte, eu personal am fost mereu de părere că Opeth nu-s trupă de clipuri, plus că varianta video e ciopârţită şi făcută praf pentru a se încadra în vreo 5 minute şi ceva. Mmm thanks but… no thanks. Pe de altă parte versiunea full de 8 minute e o mică bijuterie. Wow, de parcă asta spune multe. De parcă celelalte 6 piese n-ar fi.
Acum realizez că m-am înhămat la una din cele mai păguboase chestii - review piesă cu piesă. Nu-mi place să fac asta. Pfff. Oh well, acu’ dacă tot ne-am apucat…
“Hessian Peel”, ladies & gentlemen, zic eu că e buricul albumului ăsta. Cea mai lungă compoziţie (peste 11 minute) dar al naibii dacă ai vreodată senzaţia că trage de timp. E un monstru de piesă, structurat destul de clar în 2 părţi - un început mellow, misterios (cu tot cu nişte versuri pe invers zicând ceva de Satana… Uuu, spooky), în stil “Burden”, iar apoi o explozie violentă (există şi explozii paşnice…?) de brutalitate aproape gratuită dar care pică atât de bine.
Serios, albumul ăsta curge atât de natural, nimic nu-i forţat în compoziţie, nimic nu-i far-fetched, nimic tras de păr, nimic complicat de dragul de a fi complicat. La fel şi alternanţa mellow/heavy, se petrece într-un mod remarcabil de natural, spre deosebire de unele momente din albume precum Deliverance când părţile heavy erau aruncate parcă aşa, la voia hazardului. “Hai să mai băgăm şi nişte distors”, hihi.

Şi iată că “Hex Omega” ne aduce la final de album. Iarăşi bass work de mare angajament. Mă surprinde melodia asta pentru că are momente când sună atât de uplifting, de “oh gods, se deschid cerurile deasupra mea”, şi îmi dă genul ăla de sentiment că mi se ridică sufletul, îmi creşte inima etc etc… and I can’t help but headbang to it. This has to be played LOUD, it might just make the sky divide. Am auzit lume cârcotaşă, că cică nu le place piesa, că e mai naşpa ca celelalte, că nu-i un final potrivit pentru album… Să fie sănătoşi. Poate-i prea atmosferică pentru gusturile lor, nu neg, unele pasaje sunt atât de… post-rock aproape. Serios, oamenii ăştia sunt nebuni - din bucăţi mellow ce aduc binişor cu ceva ce-ar face nush, Isis să zicem, sărim într-un riff aproape doom demn de MDB pe A Line of Deathless Kings. Voi realizaţi ce zic aici?
Şi over. Magnific.

Serios, nu ţin minte ca un album să mă mai fi hyped atât de tare de ohohooo… o grămadă de vreme. În plus, album al unei formaţii pe care o ascultam deja, cu mai mare sau mai mică plăcere. Dar pare-mi-se că odată cu Watershed ăsta Opeth s-au reinventat complet, de fapt nu atât reinventat cât redefinit, reformat, rearanjat, you get the point. Iar rezultatul este pur şi simplu fabulos, ca de pe altă lume. Bate la fund pe Ghost Reveries la orice oră. All you music lovers out there, give it a try. Merită, merită, merită.
Wow.

Uite cadou, “Porcelain Heart” :)

Se făcea că eram într-o zi la band-browsing pe last.fm. Mă mai apucă uneori, fie să mă uit pe recomandări, fie să mă apuc de capul meu să merg din artist în artist “similar” pornind de la ceva ce-mi place, în căutare de ceva nou. Aşa am senzaţia că i-am găsit, deşi aş putea la fel de bine să zic că ei m-au găsit pe mine.
Să mă explic.
M-am trezit într-o zi cu numele ăsta în cap. Mă rog, înţelegeţi ideea, mi-am amintit de el, îmi suna în minte, încerca să iasă la suprafaţă din teancul de amintiri: maudlin of the Well. Ştiam că pe undeva e o formaţie cu numele ăsta, probabil că o văzusem pe undeva pe last.fm, dar niciodată nu fusesem curios să aud cum sună. Dar în ziua aia s-a produs declicul - mă îndrăgostisem de un nume, fără ca măcar să ştiu ce reprezenta. Nici o altă recomandare nu mi-a mai trebuit în afară de numele lor. Undeva în interior ştiam că aveau să-mi placă.
Nu vi se pare că sună teribil de melodios? Şi misterios, întrucâtva. Ca un vis.

Există unii artişti care reuşesc, naiba ştie cum, prin ce talent extraterestru sau divin, prin ce pact cu diavolul sau mai ştiu eu cine, să picteze cu sunete. Pur şi simplu, n-ai cum să explici mai mult de atât. Asculţi şi vezi, ca o frescă intrinsecă, simţi culorile cum trec prin tine odată cu vibraţiile sonore. Există unii artişti care reuşesc, prin muzica lor, fie să-ţi aducă lacrimi în ochi instantaneu, trezindu-ţi amintiri şi senzaţii şi gânduri pe care nici tu nu mai ştiai că le ai, fie să te răpească de-a dreptul, cu totul, luându-te de mână şi însoţindu-te în tărâmuri nemaivisate.
maudlin of the Well fac parte din categoriile astea, din toate. Tot ce fac americanii ăştia e aidoma unui vis - ciudat, captivant, tulburător, suprarealist, alb-negru şi colorat. Se zice că sunt avant-garde, progressive, experimental, chiar şi post-metal. Da, pot să fie, însă pentru mine sunt ceva mult mai simplu - vis :) maudlin of the Well style. Ceea ce nu ar trebui să fie tocmai de mirare dat fiind faptul că o temă principală în muzica lor este proiecţia astrală, iar câteva piese au fost chiar compuse în vis, după cum susţine Toby Driver - the mastermind.

“Bath” şi “Leaving Your Body Map” au fost lansate în 2001 şi sunt strâns legate unul de celălalt - se acompaniază perfect unul pe celălalt, se completeză, înţelegeţi ideea. Până şi coperţile sunt geniale, fiecare făcând trimitere la titlul celuilalt album. O capodoperă în două volume. Iar treaba asta capătă cu atât mai multă valoare cu cât, din păcate, au fost ultimele producţii discografice ale trupei, aceasta destrămându-se în 2003. O mărturie, aşadar, a spiritului creator teribil de viu al unor muzicieni desăvârşiţi, magicieni mi-aş permite să le spun, strânşi în jurul său de Toby Driver. Spiritul maudlin cică este purtat mai departe de formaţia Kayo Dot, alt proiect al lui Driver, dar pentru mine diferenţa e prea mare ca să nu le consider două entităţi total diferite.

“Bath” începe hipnotic, calm, meditativ; The Blue Ghost/Shedding Qliphoth cred că e una din cele mai relaxante piese pe care le-am auzit vreodată. Chitara şi saxofonul induc o stare de transă, te pregătesc pentru reveria ce tocmai începe, crează premisele pe care se va desfăşura incursiunea în visul nebun al celor de la maudlin. Piesa construieşte atent, strângând strat după strat de profunzime, până izbucneşte într-un climax desăvârşit aproape de final. Now that’s what I call progressive. Calmul este complet spulberat de piesa următoare, They Aren’t All Beautiful, care parcă dă cu totul de pereţi - aici, maudlin îşi arată faţa întunecată, agresivă, dementă. E ca un joc, o cursă, o tortură psihologică - orice încercare de pasaj mellow este imediat sufocată, redusă la tăcere în cel mai brutal mod. Vocea, pe alocuri, respiră agonie pură. Sclipitoare construcţia melodică, se jonglează cu măsurile şi stările ca la un circ nebun. De fapt, that’s what maudlin is all about.

Albumul continuă în tonuri similare, alternând pasajele mellow cu cele agresive, ba pe alocuri contopindu-le într-una din cele mai gustoase salate gustate de mine până acum. Mult mai coerent decât la, să zicem, Opeth, deşi nebunia de suprafaţă este mult mai pregnantă. The Ferryman surprinde printr-un intro de orgă urmat de un minunat pasaj de chitară rece, Marid’s Gift of Art este o mică bijuterie acustică şi melancolică, Girl With a Watering Can face uz de o minunată voce feminină, pe lângă solo-ul de chitară absolut dement, răvăşitor din final, practic fiecare piesă are un mic ingredient demn de reţinut, o aromă aparte, un condiment special. Nimic nu sună reciclat, nu ai niciodată senzaţia de “băi, dar am mai auzit chestia asta” pentru că mereu, de după fiecare colţ sare câte un iepure. Asta-i muzică de Alice în Ţara Minunilor. Birth Pains of Astral Projection este, cumva, vârful albumului, o compoziţie de-a dreptul progresivă, epică, cea mai lungă de pe ambele albume. De remarcat versurile, stranii şi percutante, care pictează parcă de capul lor - de fapt, caracteristică generală pentru versurile maudlin.

Păşim apoi pe teritoriul “Leaving Your Body Map” care, deşi în acelaşi ton cu “Bath”, este parcă mai greu abordabil. Compoziţiile sunt parcă mai complexe, dacă poate avea vreo relevanţă treaba asta când vorbim de aşa o muzică, iar atmosfera generală este parcă puuuţin mai apăsătoare, deşi nu pierde nimic din starea de visare lăsată de predecesor.
Gleam In Ranks debutează întrucâtva molcom, pigmentată cu mici artificii de pian, pentru ca pe neaşteptate să mărească ritmul şi să izbucnească într-o nebunie. Riffuri grele asocate cu voce clean, tobe demente, o chitară care explorează de una singură, parcă, neperturbată de nimic. O voce viscerală, pe nivel cu instrumentele - oarecum de fundal, oarecum de textură. Melodia următoare revine cu un solo de chitară spectaculos pe final, o oază de aer, de melodicitate într-un ocean de experiment care poate deveni, la un moment dat, sufocant. Peisajele pe care le pictează maudlin sunt, totuşi, fascinante. Interlude 3 este o binemeritată pauză acustică, mellow, de respirat, de visat, ce împreună cu următoarele două piese pregăteşte asaltul final.
Riseth He, the Numberless îmi permit să spun că este compoziţia etalon a formaţiei, punctul culminant al albumului şi concluzia, esenţa a tot ce au făcut maudlin of the Well pe aceste două albume. Sau mă rog, pe albumul ăsta dublu. Versuri stranii, percutante (cum am mai văzut la alde My Dying Bride şi Shape of Despair), brutalitate de death-metal împletită cu melancolicitate acustică, disperare sonoră, compoziţie desăvârşită. N-ai cum să depăşeşti asta. Nu ai cum.
Pe final, maudlin se mai joacă puţin cu mintea ta, făcând câteva explorări acustice şi pregătind finalul acestei călătorii uimitoare. O călătorie pe care-o recomand oricui, deşi pentru unii s-ar putea să fie destul de zgâlţâitoare.

În concluzie, o muzică precum rar mai găseşti în lumea asta. De o frumuseţe, ei bine, onirică. Frumuseţea aia care se găseşte în disonanţă, cum atât de frumos spuneau Tool.
Mic cadou, capodopera în două volume Riseth He, the Numberless. Să folosiţi cu grijă.

I-am ratat, la naiba, când au venit sâmbăta trecută la Romexpo - i-am ratat cum nu credeam că aş putea vreodată să ratez un concert, mai ales unul pe care-l aşteptam de atât de multă vreme. Formaţia cu unul din cele mai tumultoase parcursuri din ultimele două decenii, formaţia care, ce să mai, a ajutat la scrierea câtorva capitole bune din istoria metalului nouăzecist şi care demonstrează în mijlocul anilor 2000 că încă mai are multe, fantastic de multe resurse. Îi ascult cam de când am deschis pentru prima dată urechile către muzica rock, şi au rămas aproape de mine tot timpul după aceea. N-are rost să mai înşir acum despre cât de eclectică este muzica lor, câte influenţe îi pot fi găsite, cât de diferite sunt albumele lor unul faţă de celălalt - n-aş face decât să repet ce s-a spus înaintea mea de parcă prea multe ori. Da, inspirat şi-au ales numele, dar nu asta contează. Să faci însă muzică fără compromisuri vreme de vreo 13 ani, să ajungi într-un punct extrem de critic şi totuşi să-i faci faţă cu brio, ba mai mult, să revii într-o formă nemaipomenită cu două albume de excepţie unul după altul, asta zic eu că e grăitor.

În sfârşit, despre istoria Amorphis s-ar putea vorbi o grămadă, concluzia mea este că oricum ai lua-o, muzica lor a fost mereu o oază de prospeţime, de calitate, de sentiment, pe un teren unde nu puţine formaţii se chinuie prea tare şi eşuează în repetitivitate şi banal.
Iar acum să vorbim şi despre ultimul album, Silent Waters, care mi-a luat atât de mult să-l pătrund, să-l ronţăi, să-l apreciez. Spre deosebire de Eclipse, fratele lui mai mic, despre care am mai spus că l-am îndrăgit pe loc şi greu i-am mai dat drumul după aceea, Silent Waters m-a redus la tăcere şi m-a lăsat cu inima uşor îndoită. După prima ascultare eram bulversat, nu ştiam ce ar fi trebuit să înţeleg, nu ştiam ce am înţeles, parcă aş fi urmărit un film la viteză dublă sau triplă încercând să-i prind toate detaliile. Epuizantă experienţă. Atunci mi-am dat seama de potenţialul albumului, atunci am realizat că o să am nevoie de multă, multă răbdare pentru a-l asculta şi a începe să-l înţeleg. Următoarele ascultări nu s-au arătat nici ele prea revelatoare, mereu rămânând cu senzaţia că ceva lipseşte, piesa esenţială, că ceva nu se leagă, că salatei îi lipseşte sosul. Sigur că se desprinseseră deja piese preferate - zguduitoarea “Silent Waters”, ambivalenta “Weaving the Incantation” ce oscilează între malefic şi luminos, “The White Swan” - un punct culminant dens şi plin de pasiune. Dar senzaţia de element lipsă era în continuare prezentă.
Şi atunci mi-am dat seama că abordam albumul complet aiurea.

Silent Waters, ca şi alte albume din discografia trupei, îşi are izvorul de inspiraţie în mitologia finlandeză. Dacă Tales From the Thousand Lakes şi Black Winter Day sunt alcătuite din diferite episoade din Kalevala, epopeea naţională finlandeză, Elegy şi My Kantele se inspiră din Kanteletar, o colecţie de poeme folclorice datând de prin secolul 13, iar Eclipse relatează povestea tragică a lui Kullervo cuprinsă în Kalevala (Tuonela având numai numele şi unele teme de inspiraţie folclorică, versurile fiind originale ale lui Pasi Koskinen), iată că ultimul album prezintă povestea lui Lemminkäinen, cuprinsă de asemenea în paginile Kalevalei. Pe scurt, eroul doreşte să ia de soţie pe una din fiicele lui Louhi, o puternică vrăjitoare din ţinuturile Nordului, însă pentru a se dovedi vrednic trebuie, evident, să ducă la îndeplinire trei sarcini. Ultima dintre acestea, uciderea lebedei albe ce trăia pe râul din Tuonela, tărâmul morţilor, se dovedeşte fatală pentru Lemminkäinen - acesta este omorât, iar mama lui, primind această veste printr-un semn, pleacă să-i recupereze trupul, încercând să-l readucă la viaţă.
Eh, asta e povestea care leagă tot albumul laolaltă, care-i dă o structură, un miez, un dinamism dramatic aparte. În lumina asta trebuie ascultate cântecele şi, mai ales, citite versurile. În mod ciudat, ordinea de pe album a pieselor nu corespunde în totalitate cu ordinea din Kalevala a fragmentelor, aşa cum poate ea fi studiată aici. Povestea însă răzbate foarte bine şi aşa, iar fundalul muzical oferit de cei de la Amorphis este cum nu se poate mai nimerit.

Albumul începe în forţă, cu un ton mai întunecat decât orice din istoria recentă a formaţiei. Într-un echilibru perfect de malefic cu melodios, de violent cu melancolic, “Weaving the Incantation” prezintă despărţirea lui Lemminkäinen de mama sa, hotărârea lui nestrămutată de a pleca în căutarea destinului său, de a se înălţa; de asemenea, el lasă în urmă un obiect preţios, o perie de păr moştenită de la tatăl lui, pentru a-i vesti pe cei lăsaţi în urmă în eventualitatea morţii sale. Piesa următoare, “A Servant”, vine cumva în continuarea primei, cu un tempo rapid şi cu vocea death predominantă, şi ne prezintă mai în detaliu motivaţiile interioare ale eroului. De aici încolo, pe tot albumul încep să se simtă puternice tuşe de Elegy, în special în soloistică - un lucru pozitiv, întrucât acestea nu devin niciodată predominante, ci mai degrabă se topesc, se îmbină perfect în peisajul muzical proaspăt făurit de formaţie.
Urmează cea mai cutremurătoare piesă a albumului, lansată de asemenea şi ca prim single - “Silent Waters”. În esenţă tânguirea mamei lui Lemminkäinen confruntată cu incapacitatea de a-şi recupera fiul mort, piesa capătă noi valenţe în refren când devine o veritabilă rugăciune adresată zeului focului - acesta o ajută pe mama îndurerată să recupereze din râu rămăşiţele fiului său, ţinându-l departe pe gardianul apelor întunecate. Piesele următoare, “Towards and Against” şi “I of Crimson Blood” se bazează pe acelaşi balans consacrat între heavy şi mellow - evidenţiat în special în cea din urmă, în care clapele joacă un rol important. “Her Alone” deschide partea mai soft a albumului, fiind o baladă închinată mamei eroului - acesta îşi explică relaţia cu ea şi dragostea ce, în cele din urmă, i-o poartă.
“Enigma” este o piesă oarecum atipică, din care elementele heavy lipsesc cu desăvârşire. Locul lor este luat de o abordare folk, calmă şi totuşi întrucâtva maiestuoasă, încheindu-se ca o sentinţă - ne sunt prezentate călătoria lui Lemminkäinen până în ţinutul lui Louhi şi cele două încercări pe care le duce la bun sfârşit spre a căpăta cea mai frumoasă fiică a vrăjitoarei drept soţie. Mai rămâne însă o ultimă încercare, cea mai periculoasă - capturarea păsării ce sălăşluieşte pe râul morţii. “Shaman” ne duce cu povestea în paralel, din perspectiva mamei, dezvăluindu-ne călătoria iniţiatică pe care aceasta o întreprinde până ajunge la Louhi, de la care află încotro a apucat-o fiul său. Tenta folk rămâne pregnantă, spre final erupând într-un intermezzo aproape psihedelic, amintind de experimentele de pe My Kantele.
Piesa care urmează o consider, cum spuneam mai devreme, punctul culminant al albumului. În “The White Swan” părţile heavy revin, ca şi vocea death, ce contribuie la relatarea moţii lui Lemminkäinen în timp ce vâna lebăda albă. Clapele punctează limpede şi rece linia melodică, solo-ul lui Esa este, cred, cel mai reuşit de pe album, iar interpretarea vocală a lui Tomi Joutsen este, ca de altfel pe tot restul albumului, excepţională - expresivă şi plină de nerv. “The Black River”, piesa de final, se constituie într-un epilog melancolic şi dureros, cu eroul revenind la viaţă dar abandonându-şi căutarea, fiind apoi mereu urmărit de umbra lebedei cele albe. Clapa iarăşi joacă un rol important, amplificând parcă senzaţia de resemnare şi exprimând în acelaşi timp seninătatea, calmul pe care aceasta o aduce.
O surpriză teribil de plăcută o conţine single-ul Silent Waters sub forma piesei “Sign” - un bonus track ce ar sta la fel de bine într-o versiune remasterizată a lui Elegy. Linia melodică este incredibil de addictive, oarecum în neconcordanţă cu tematica totuşi întunecată - mama lui Lemminkäinen descoperă semnul ce vesteşte moartea acestuia, peria de păr lăsată în urmă începând să sângereze.

Aşadar Silent Waters - un album cu adevărat nou, solid, cu o poveste frumos ţesută ca fundal şi cu o interpretare muzicală ireproşabilă. Un frate mai mare al lui Eclipse, o privire aruncată în urmă către Elegy şi, ce e mai important, expresia unei pasiuni nestăvilite pentru muzică şi experiment. O dovadă nu atât de maturitate, pe care consider că Amorphis au atins-o de destulă vreme, cât de continuitate pe linia progresului.
Apropo de experiment - interesant este şi să asculţi piesele în ordinea prezentată în Kalevala, şi anume 5, 2, 6, 4, 1, 7, 9, 11 (Sign), 8, 3, 10. Nu e nici un cifru secret, nu se va descoperi nici o comoară ascunsă, doar un album grozav va fi ascultat din altă perspectivă :) Enjoy.

Wow. Just… wow.

De Urma am auzit cam pe la primul Stufstock parcă, sau poate al doilea. Ăla din 2004. Pe vremea aia eram, mă rog, mai tânăr şi foarte, foarte entuziasmat de revelaţia ce se chema Firma şi de albumul lor fenomenal La Orbire. Iar Firma urmau să cânte la Stufstock, iar eu eram tare cătrănit că nu eram în Vamă ci în patul meu de-acasă uitându-mă la televizor la 2 noaptea. În fine, şi cum mă uitam eu pe TVR2 în aşteptarea Firmei, văd ceva ciudat - nişte indivizi pe scenă printre care îl recunosc pe Sorin Erhan din Firma… but Hell, that was no Firma! Iar eu îmi ridic o sprânceană, mă scarpin în cap, casc şi încep să ascult. Şi îmi dau seama că-mi place, dar nu dau mare atenţie căci eu aşteptam Firma şi mi-era somn şi ăştia cu acusticele lor mă adormeau şi mai tare. Ce vreţi, eram mic.
Mă rog.
Suficient să zic că în anii ce-au urmat am prins din ce în ce gustul Urmei, până când am făcut cunoştinţă cu Anger as a Gift iar relaţia s-a oficializat. Pe mulţi îi aud cu Nomad Rhymes, într-adevăr, are un farmec aparte albumul ăla, dar pe mine Anger as a Gift m-a cucerit iremediabil. Nimic nu poate egala magia tristă, resemnarea, praful umed din “Wounds of Indifference”.
Şi trece timpul şi încep să circule veşti despre despărţirea formaţiei, despre o pauză prelungită, despre plecarea lui Byron după ce Domi deja plecase, o întreagă nebuloasă de informaţii din care pentru mine cel puţin nu s-a clarificat mare lucru nici până acum. Cert era că Urma nu mai era, sau că cel puţin nu mai era aşa cum o ştiam eu, aşa cum pot spune că o iubeam. Aşa cum n-am avut niciodată privilegiul să o văd live. Şi cu puţin amar în suflet am început să redescopăr pe Rhymes şi pe Anger şi mereu le găseam noi valenţe, noi repere, noi chestii de care să mă agăţ. Muzica aia care e precum un vin bun. Şi iată că timpul a venit să fac cunoştinţă şi cu cel de-al treilea copil al Urmei, ce a stat poate cam prea mult în pântec, care poate dacă s-ar fi născut puţin, puţin mai repede ar fi putut să întoarcă într-un fel soarta mamei sale. Trend Off, meet the world.

Iar acum revin la ce spuneam în început. Wow. Deci… wow. Mă uit şi nu-mi vine să cred. Auzisem că toată amânarea se datorează pregătirii pachetului grafic, a ambalajului, a hăinuţelor şi, ştiindu-l pe Mani cu deviza lui “fără compromisuri!” care chiar reprezintă mai mult decât doar nişte cuvinte care sună mişto, mă aşteptam la ceva foarte tare, original, breakthrough, cum nu prea s-a mai văzut cel puţin pe plaiurile noastre. Însă rezultatul final chiar m-a lăsat… wow. Booklet-ul cel puţin este o mică bijuterie, cu fotografii sugestive, bine alese, cu un feeling unitar şi în consens cu muzica. Şi mi se pare fain că artwork-ul parcă surprinde exact schimbările prin care a trecut Urma de la Anger încoace. Toată perioada asta tulbure, tumultoasă care a lăsat o Urmă mai puţin caldă, mai matură, mai 21 century-ish, mai adâncă, parcă ceva mai muşcătoare. Şi copleşitor de diversă.
Duse sunt zilele unor melodii precum “This Time” sau “Buy Me With a Coffee”. Încă de la început faci cunoştinţă cu clapele, element nou în muzica Urma, cel puţin folosite în acest fel şi cu aşa un accent mare. Şi sună grozav - adaugă muzicii o notă jazzy, avangardistă, cumva… pretenţioasă, dar teribil de savuroasă. O nouă dimensiune a muzicii Urma, atât de altfel şi totuşi cu aceeaşi esenţă, o evoluţie spectaculoasă şi în bine, aş zice. “What You Pay Is What You Get”, melodia de debut, îţi prezintă cumva ce înseamnă Urma în 2007. Pianul care te introduce într-o atmosferă diferită de ce te-ai fi aşteptat, făcându-te să te întrebi… o fi asta Urma? Sigur? Iar apoi intră bass-ul lui Sorin, inconfundabil şi la fel de surprinzător, de inovativ, care îţi oferă primul reper, primul punct de legătură cu ceea ce ştiai dinainte. Alt reper familiar ar fi, desigur, vocile - Mani evoluând într-un registru parcă mai variat, chiar surprinzător pe “Under My Skin”, dar rămânând la fel de familiar, de primitor, iar Byron fiind, ei bine, Byron, ba chiar parcă unul mai puternic şi mai convins decât până acum. Şi că tot am ajuns la Byron, al treilea element familiar este, desigur, flautul său, care aruncă parcă un parfum de vechi peste ce este nou, aducându-l pe Trend Off mai aproape de precedentele.

Acum, dacă e să menţionez elemente noi în muzica Urma mă cam frig, pentru simplul fapt că-s multe. Am mai zis că-i un album teribil de divers? O mai zic odată. Eclectic şi totuşi admirabil de coerent. 11 muzicieni au participat la înregistrarea albumului, dintre care numai 6 reprezintă formaţia în sine - avem în plus două saxofoane, un alto şi un tenor, vioară şi violă, un didgeridoo care aparent e un instrument de suflat de-al aborigenilor (wonder where that came from) şi un saz, instrumentul ăla cu iz oriental care se face simţit atât de inspirat în “A Place For Me”, un instrument tradiţional kurd. Plus o doză de sintetizatoare, atât de în ton cu coperta rece, metalică, a albumului. Ascultaţi “Over” sau “Roll the Dice” ca să înţelegeţi ideea, experimentele cele mai îndrăzneţe sunt la ele acasă pe albumul ăsta şi sună al naibii de bine. Ca să nu mai zic încă o dată de clapa ce capătă valenţe aproape progresive, stil anii ‘70, pe piese precum “Under My Skin” sau “What Are Friends For?”. Plus chitara electrică ce izbucneşte pe alocuri, niciodată însă excesiv şi niciodată suficient cât să ocupe primul plan.
Iată deci că Urma, după cum zicea şi Mani mai demult, nu a rămas nicidecum la fel, iar asta desigur că poate întrista pe multă lume. Dar mi-e greu să cred că fanii Urma n-ar înţelege principiul muzicii fără compromisuri, şi anume urmarea cursului firesc al lucrurilor. Iar firesc era ca Urma să crească, să se maturizeze, pierzându-şi din căldura şi din fărâma de inocenţă dar păstrându-şi sinceritatea, adâncimea şi dorinţa arzătoare de a lăsa ceva însemnat în urmă. Avem aşadar Trend Off, un album complex, cu multe, multe straturi de analizat, de savurat, ce lasă să se întrevadă o adâncime extraordinară a gândului, o profunzime fascinantă a simţirii.

Piese notabile pot fi toate, mai ales după numai trei ascultări, şi oricum deja ştim că muzica Urmei are capacitatea asta fantastică de a vorbi fiecăruia la un alt nivel, de a oferi fiecărui ascultător ce are nevoie să audă, să simtă, într-un anumit moment. Pentru mine s-au desprins însă, pe lângă “A Place For Me” şi “Is It Fair?” pe care le ştiam datorită clipurilor, şi prima piesă, “What You Pay Is What You Get”, pentru introducerea extrem de potrivită în album; de asemenea “There’s a Time” pentru atmosfera teribil de întunecată la care nu m-aş fi aşteptat, versurile ce sar din melodie şi-mi bântuie mintea şi climaxul cutremurător pe care-l atinge, precum şi “Back To My Room” pe care-o ştiam de undeva şi nu ştiu de unde, sau radio, sau concert, sau mai ştiu eu ce - şi care sună atât de frumos a Urma de mai demult. Plus “Slide” pentru atmosferă şi pentru solo-ul ăla genial din final.
În concluzia concluziei, îi citez chiar pe ei: There is no easy way. Dar atunci când ajungi, în cele din urmă, la rezultatul pe care-l doreai, la scopul pe care voiai să-l atingi, vei şti că a meritat fiecare sacrificiu.