Scobitori de porţelan

Se făcea că eram într-o zi la band-browsing pe last.fm. Mă mai apucă uneori, fie să mă uit pe recomandări, fie să mă apuc de capul meu să merg din artist în artist “similar” pornind de la ceva ce-mi place, în căutare de ceva nou. Aşa am senzaţia că i-am găsit, deşi aş putea la fel de bine să zic că ei m-au găsit pe mine.
Să mă explic.
M-am trezit într-o zi cu numele ăsta în cap. Mă rog, înţelegeţi ideea, mi-am amintit de el, îmi suna în minte, încerca să iasă la suprafaţă din teancul de amintiri: maudlin of the Well. Ştiam că pe undeva e o formaţie cu numele ăsta, probabil că o văzusem pe undeva pe last.fm, dar niciodată nu fusesem curios să aud cum sună. Dar în ziua aia s-a produs declicul - mă îndrăgostisem de un nume, fără ca măcar să ştiu ce reprezenta. Nici o altă recomandare nu mi-a mai trebuit în afară de numele lor. Undeva în interior ştiam că aveau să-mi placă.
Nu vi se pare că sună teribil de melodios? Şi misterios, întrucâtva. Ca un vis.

Există unii artişti care reuşesc, naiba ştie cum, prin ce talent extraterestru sau divin, prin ce pact cu diavolul sau mai ştiu eu cine, să picteze cu sunete. Pur şi simplu, n-ai cum să explici mai mult de atât. Asculţi şi vezi, ca o frescă intrinsecă, simţi culorile cum trec prin tine odată cu vibraţiile sonore. Există unii artişti care reuşesc, prin muzica lor, fie să-ţi aducă lacrimi în ochi instantaneu, trezindu-ţi amintiri şi senzaţii şi gânduri pe care nici tu nu mai ştiai că le ai, fie să te răpească de-a dreptul, cu totul, luându-te de mână şi însoţindu-te în tărâmuri nemaivisate.
maudlin of the Well fac parte din categoriile astea, din toate. Tot ce fac americanii ăştia e aidoma unui vis - ciudat, captivant, tulburător, suprarealist, alb-negru şi colorat. Se zice că sunt avant-garde, progressive, experimental, chiar şi post-metal. Da, pot să fie, însă pentru mine sunt ceva mult mai simplu - vis :) maudlin of the Well style. Ceea ce nu ar trebui să fie tocmai de mirare dat fiind faptul că o temă principală în muzica lor este proiecţia astrală, iar câteva piese au fost chiar compuse în vis, după cum susţine Toby Driver - the mastermind.

“Bath” şi “Leaving Your Body Map” au fost lansate în 2001 şi sunt strâns legate unul de celălalt - se acompaniază perfect unul pe celălalt, se completeză, înţelegeţi ideea. Până şi coperţile sunt geniale, fiecare făcând trimitere la titlul celuilalt album. O capodoperă în două volume. Iar treaba asta capătă cu atât mai multă valoare cu cât, din păcate, au fost ultimele producţii discografice ale trupei, aceasta destrămându-se în 2003. O mărturie, aşadar, a spiritului creator teribil de viu al unor muzicieni desăvârşiţi, magicieni mi-aş permite să le spun, strânşi în jurul său de Toby Driver. Spiritul maudlin cică este purtat mai departe de formaţia Kayo Dot, alt proiect al lui Driver, dar pentru mine diferenţa e prea mare ca să nu le consider două entităţi total diferite.

“Bath” începe hipnotic, calm, meditativ; The Blue Ghost/Shedding Qliphoth cred că e una din cele mai relaxante piese pe care le-am auzit vreodată. Chitara şi saxofonul induc o stare de transă, te pregătesc pentru reveria ce tocmai începe, crează premisele pe care se va desfăşura incursiunea în visul nebun al celor de la maudlin. Piesa construieşte atent, strângând strat după strat de profunzime, până izbucneşte într-un climax desăvârşit aproape de final. Now that’s what I call progressive. Calmul este complet spulberat de piesa următoare, They Aren’t All Beautiful, care parcă dă cu totul de pereţi - aici, maudlin îşi arată faţa întunecată, agresivă, dementă. E ca un joc, o cursă, o tortură psihologică - orice încercare de pasaj mellow este imediat sufocată, redusă la tăcere în cel mai brutal mod. Vocea, pe alocuri, respiră agonie pură. Sclipitoare construcţia melodică, se jonglează cu măsurile şi stările ca la un circ nebun. De fapt, that’s what maudlin is all about.

Albumul continuă în tonuri similare, alternând pasajele mellow cu cele agresive, ba pe alocuri contopindu-le într-una din cele mai gustoase salate gustate de mine până acum. Mult mai coerent decât la, să zicem, Opeth, deşi nebunia de suprafaţă este mult mai pregnantă. The Ferryman surprinde printr-un intro de orgă urmat de un minunat pasaj de chitară rece, Marid’s Gift of Art este o mică bijuterie acustică şi melancolică, Girl With a Watering Can face uz de o minunată voce feminină, pe lângă solo-ul de chitară absolut dement, răvăşitor din final, practic fiecare piesă are un mic ingredient demn de reţinut, o aromă aparte, un condiment special. Nimic nu sună reciclat, nu ai niciodată senzaţia de “băi, dar am mai auzit chestia asta” pentru că mereu, de după fiecare colţ sare câte un iepure. Asta-i muzică de Alice în Ţara Minunilor. Birth Pains of Astral Projection este, cumva, vârful albumului, o compoziţie de-a dreptul progresivă, epică, cea mai lungă de pe ambele albume. De remarcat versurile, stranii şi percutante, care pictează parcă de capul lor - de fapt, caracteristică generală pentru versurile maudlin.

Păşim apoi pe teritoriul “Leaving Your Body Map” care, deşi în acelaşi ton cu “Bath”, este parcă mai greu abordabil. Compoziţiile sunt parcă mai complexe, dacă poate avea vreo relevanţă treaba asta când vorbim de aşa o muzică, iar atmosfera generală este parcă puuuţin mai apăsătoare, deşi nu pierde nimic din starea de visare lăsată de predecesor.
Gleam In Ranks debutează întrucâtva molcom, pigmentată cu mici artificii de pian, pentru ca pe neaşteptate să mărească ritmul şi să izbucnească într-o nebunie. Riffuri grele asocate cu voce clean, tobe demente, o chitară care explorează de una singură, parcă, neperturbată de nimic. O voce viscerală, pe nivel cu instrumentele - oarecum de fundal, oarecum de textură. Melodia următoare revine cu un solo de chitară spectaculos pe final, o oază de aer, de melodicitate într-un ocean de experiment care poate deveni, la un moment dat, sufocant. Peisajele pe care le pictează maudlin sunt, totuşi, fascinante. Interlude 3 este o binemeritată pauză acustică, mellow, de respirat, de visat, ce împreună cu următoarele două piese pregăteşte asaltul final.
Riseth He, the Numberless îmi permit să spun că este compoziţia etalon a formaţiei, punctul culminant al albumului şi concluzia, esenţa a tot ce au făcut maudlin of the Well pe aceste două albume. Sau mă rog, pe albumul ăsta dublu. Versuri stranii, percutante (cum am mai văzut la alde My Dying Bride şi Shape of Despair), brutalitate de death-metal împletită cu melancolicitate acustică, disperare sonoră, compoziţie desăvârşită. N-ai cum să depăşeşti asta. Nu ai cum.
Pe final, maudlin se mai joacă puţin cu mintea ta, făcând câteva explorări acustice şi pregătind finalul acestei călătorii uimitoare. O călătorie pe care-o recomand oricui, deşi pentru unii s-ar putea să fie destul de zgâlţâitoare.

În concluzie, o muzică precum rar mai găseşti în lumea asta. De o frumuseţe, ei bine, onirică. Frumuseţea aia care se găseşte în disonanţă, cum atât de frumos spuneau Tool.
Mic cadou, capodopera în două volume Riseth He, the Numberless. Să folosiţi cu grijă.

Deci da, am decretat, asta o să fie noapte de King Crimson şi de informatică. Ciudat cum merg atât de fain împreună, adică mă rog, nu tot Crimsonul, dar improvizaţiile alea demente de prin ‘73-’74, cu bassul lui Wetton, vioara lui Cross, tobele lui Bruford şi nu în ultimul rând, chitara lui Fripp. Dacă pare ciudată fraza de adineauri este pentru că am căutat jumătate de oră câte un epitet pentru fiecare instrument, dar mi-a fost pur şi simplu imposibil să găsesc ceva care să nu sune imbecil. De fapt e greu să găseşti ceva care să nu sune măcar pueril, dacă nu imbecil de-a dreptul, când vorbeşti despre aşa ceva. Am încercat, naiba ştie de câte ori, să scriu articole cu pretenţii de cronică despre Red, despre Larks’ Tongues, despre In the Court, dar m-am blocat invariabil după câteva fraze. Citite, sunau stupid. Parafrazând pentru a enşpe mia oară citatul ăla genial care cică ar fi al lui Elvis Costello, a scrie despre King Crimson este ca a dansa despre Église Saint-Eustache. Dacă nu de-a dreptul imposibil, cel puţin teribil de greu. Şi de epuizant.
Aşa că am să mă las în voia arborilor şi-a grafurilor orientate for now, iar pe voi am să vă invit să faceţi împreună cu mine Schimbul de noapte.

PS. Aproape uitasem că creioanele nu s-au născut mecanice.

Încotro presa, whăăăăăăiii?!
Aşa, înapoi la subectul care este. Deci cică pe anul ăsta aşa dau drumul meseriaşii de la U2 la albumul nou, ultimul album de album de după How to Dismantle an Atomic Bomb din 2004. Beton, ştiam eu deja de chestia asta, mai ales cu Cri (hello Cri :-h ) având grijă să mă ţină mereu la curent, dar un articol întreg despre asta e oricând binevenit. Aşadar voilà articol de azi din Jurnalul Naţional.
Da, la prima vedere pare totul oke, de fapt acum chiar e totul oke, însă ia uite mai pe la amiaz’ aşa cum nu era.

Fantastic băi, cum naiba, din toaaate pozele care-s de găsit “pe net” cu oamenii ăştia, tocmai pe aia or găsit-o? Care nici măcar nu-i a lor? Fiindcă nu, e de fapt coperta unui EP din 1991 al unei formaţii care se cheamă Negativland. Şi care, ulterior, şi-au cam luat-o pe coajă pe la procese şi alte alea de la adevăraţii U2, care desigur n-au găsit amuzant ca trupeţii ăştia să-şi facă de cap pe melodia lor I Still Haven’t Found What I’m Looking For. Deci uite, pam-pam, cum mai aflu eu chestii despre formaţia asta. Cred că de fapt ar trebui să le mulţumesc ăstora de la JN, nu?
În sfârşit, cum le-am transmis şi lor, 5 minute de research n-au omorât pe nimeni so far.

Mă rooog, în altă dezordine de idei, cică mi-a venit statementul of results de la CAE. Şiii, după toate aparenţele, cică am luat…
Dar vom vorbi despre aceasta în episodul următor.

I-am ratat, la naiba, când au venit sâmbăta trecută la Romexpo - i-am ratat cum nu credeam că aş putea vreodată să ratez un concert, mai ales unul pe care-l aşteptam de atât de multă vreme. Formaţia cu unul din cele mai tumultoase parcursuri din ultimele două decenii, formaţia care, ce să mai, a ajutat la scrierea câtorva capitole bune din istoria metalului nouăzecist şi care demonstrează în mijlocul anilor 2000 că încă mai are multe, fantastic de multe resurse. Îi ascult cam de când am deschis pentru prima dată urechile către muzica rock, şi au rămas aproape de mine tot timpul după aceea. N-are rost să mai înşir acum despre cât de eclectică este muzica lor, câte influenţe îi pot fi găsite, cât de diferite sunt albumele lor unul faţă de celălalt - n-aş face decât să repet ce s-a spus înaintea mea de parcă prea multe ori. Da, inspirat şi-au ales numele, dar nu asta contează. Să faci însă muzică fără compromisuri vreme de vreo 13 ani, să ajungi într-un punct extrem de critic şi totuşi să-i faci faţă cu brio, ba mai mult, să revii într-o formă nemaipomenită cu două albume de excepţie unul după altul, asta zic eu că e grăitor.

În sfârşit, despre istoria Amorphis s-ar putea vorbi o grămadă, concluzia mea este că oricum ai lua-o, muzica lor a fost mereu o oază de prospeţime, de calitate, de sentiment, pe un teren unde nu puţine formaţii se chinuie prea tare şi eşuează în repetitivitate şi banal.
Iar acum să vorbim şi despre ultimul album, Silent Waters, care mi-a luat atât de mult să-l pătrund, să-l ronţăi, să-l apreciez. Spre deosebire de Eclipse, fratele lui mai mic, despre care am mai spus că l-am îndrăgit pe loc şi greu i-am mai dat drumul după aceea, Silent Waters m-a redus la tăcere şi m-a lăsat cu inima uşor îndoită. După prima ascultare eram bulversat, nu ştiam ce ar fi trebuit să înţeleg, nu ştiam ce am înţeles, parcă aş fi urmărit un film la viteză dublă sau triplă încercând să-i prind toate detaliile. Epuizantă experienţă. Atunci mi-am dat seama de potenţialul albumului, atunci am realizat că o să am nevoie de multă, multă răbdare pentru a-l asculta şi a începe să-l înţeleg. Următoarele ascultări nu s-au arătat nici ele prea revelatoare, mereu rămânând cu senzaţia că ceva lipseşte, piesa esenţială, că ceva nu se leagă, că salatei îi lipseşte sosul. Sigur că se desprinseseră deja piese preferate - zguduitoarea “Silent Waters”, ambivalenta “Weaving the Incantation” ce oscilează între malefic şi luminos, “The White Swan” - un punct culminant dens şi plin de pasiune. Dar senzaţia de element lipsă era în continuare prezentă.
Şi atunci mi-am dat seama că abordam albumul complet aiurea.

Silent Waters, ca şi alte albume din discografia trupei, îşi are izvorul de inspiraţie în mitologia finlandeză. Dacă Tales From the Thousand Lakes şi Black Winter Day sunt alcătuite din diferite episoade din Kalevala, epopeea naţională finlandeză, Elegy şi My Kantele se inspiră din Kanteletar, o colecţie de poeme folclorice datând de prin secolul 13, iar Eclipse relatează povestea tragică a lui Kullervo cuprinsă în Kalevala (Tuonela având numai numele şi unele teme de inspiraţie folclorică, versurile fiind originale ale lui Pasi Koskinen), iată că ultimul album prezintă povestea lui Lemminkäinen, cuprinsă de asemenea în paginile Kalevalei. Pe scurt, eroul doreşte să ia de soţie pe una din fiicele lui Louhi, o puternică vrăjitoare din ţinuturile Nordului, însă pentru a se dovedi vrednic trebuie, evident, să ducă la îndeplinire trei sarcini. Ultima dintre acestea, uciderea lebedei albe ce trăia pe râul din Tuonela, tărâmul morţilor, se dovedeşte fatală pentru Lemminkäinen - acesta este omorât, iar mama lui, primind această veste printr-un semn, pleacă să-i recupereze trupul, încercând să-l readucă la viaţă.
Eh, asta e povestea care leagă tot albumul laolaltă, care-i dă o structură, un miez, un dinamism dramatic aparte. În lumina asta trebuie ascultate cântecele şi, mai ales, citite versurile. În mod ciudat, ordinea de pe album a pieselor nu corespunde în totalitate cu ordinea din Kalevala a fragmentelor, aşa cum poate ea fi studiată aici. Povestea însă răzbate foarte bine şi aşa, iar fundalul muzical oferit de cei de la Amorphis este cum nu se poate mai nimerit.

Albumul începe în forţă, cu un ton mai întunecat decât orice din istoria recentă a formaţiei. Într-un echilibru perfect de malefic cu melodios, de violent cu melancolic, “Weaving the Incantation” prezintă despărţirea lui Lemminkäinen de mama sa, hotărârea lui nestrămutată de a pleca în căutarea destinului său, de a se înălţa; de asemenea, el lasă în urmă un obiect preţios, o perie de păr moştenită de la tatăl lui, pentru a-i vesti pe cei lăsaţi în urmă în eventualitatea morţii sale. Piesa următoare, “A Servant”, vine cumva în continuarea primei, cu un tempo rapid şi cu vocea death predominantă, şi ne prezintă mai în detaliu motivaţiile interioare ale eroului. De aici încolo, pe tot albumul încep să se simtă puternice tuşe de Elegy, în special în soloistică - un lucru pozitiv, întrucât acestea nu devin niciodată predominante, ci mai degrabă se topesc, se îmbină perfect în peisajul muzical proaspăt făurit de formaţie.
Urmează cea mai cutremurătoare piesă a albumului, lansată de asemenea şi ca prim single - “Silent Waters”. În esenţă tânguirea mamei lui Lemminkäinen confruntată cu incapacitatea de a-şi recupera fiul mort, piesa capătă noi valenţe în refren când devine o veritabilă rugăciune adresată zeului focului - acesta o ajută pe mama îndurerată să recupereze din râu rămăşiţele fiului său, ţinându-l departe pe gardianul apelor întunecate. Piesele următoare, “Towards and Against” şi “I of Crimson Blood” se bazează pe acelaşi balans consacrat între heavy şi mellow - evidenţiat în special în cea din urmă, în care clapele joacă un rol important. “Her Alone” deschide partea mai soft a albumului, fiind o baladă închinată mamei eroului - acesta îşi explică relaţia cu ea şi dragostea ce, în cele din urmă, i-o poartă.
“Enigma” este o piesă oarecum atipică, din care elementele heavy lipsesc cu desăvârşire. Locul lor este luat de o abordare folk, calmă şi totuşi întrucâtva maiestuoasă, încheindu-se ca o sentinţă - ne sunt prezentate călătoria lui Lemminkäinen până în ţinutul lui Louhi şi cele două încercări pe care le duce la bun sfârşit spre a căpăta cea mai frumoasă fiică a vrăjitoarei drept soţie. Mai rămâne însă o ultimă încercare, cea mai periculoasă - capturarea păsării ce sălăşluieşte pe râul morţii. “Shaman” ne duce cu povestea în paralel, din perspectiva mamei, dezvăluindu-ne călătoria iniţiatică pe care aceasta o întreprinde până ajunge la Louhi, de la care află încotro a apucat-o fiul său. Tenta folk rămâne pregnantă, spre final erupând într-un intermezzo aproape psihedelic, amintind de experimentele de pe My Kantele.
Piesa care urmează o consider, cum spuneam mai devreme, punctul culminant al albumului. În “The White Swan” părţile heavy revin, ca şi vocea death, ce contribuie la relatarea moţii lui Lemminkäinen în timp ce vâna lebăda albă. Clapele punctează limpede şi rece linia melodică, solo-ul lui Esa este, cred, cel mai reuşit de pe album, iar interpretarea vocală a lui Tomi Joutsen este, ca de altfel pe tot restul albumului, excepţională - expresivă şi plină de nerv. “The Black River”, piesa de final, se constituie într-un epilog melancolic şi dureros, cu eroul revenind la viaţă dar abandonându-şi căutarea, fiind apoi mereu urmărit de umbra lebedei cele albe. Clapa iarăşi joacă un rol important, amplificând parcă senzaţia de resemnare şi exprimând în acelaşi timp seninătatea, calmul pe care aceasta o aduce.
O surpriză teribil de plăcută o conţine single-ul Silent Waters sub forma piesei “Sign” - un bonus track ce ar sta la fel de bine într-o versiune remasterizată a lui Elegy. Linia melodică este incredibil de addictive, oarecum în neconcordanţă cu tematica totuşi întunecată - mama lui Lemminkäinen descoperă semnul ce vesteşte moartea acestuia, peria de păr lăsată în urmă începând să sângereze.

Aşadar Silent Waters - un album cu adevărat nou, solid, cu o poveste frumos ţesută ca fundal şi cu o interpretare muzicală ireproşabilă. Un frate mai mare al lui Eclipse, o privire aruncată în urmă către Elegy şi, ce e mai important, expresia unei pasiuni nestăvilite pentru muzică şi experiment. O dovadă nu atât de maturitate, pe care consider că Amorphis au atins-o de destulă vreme, cât de continuitate pe linia progresului.
Apropo de experiment - interesant este şi să asculţi piesele în ordinea prezentată în Kalevala, şi anume 5, 2, 6, 4, 1, 7, 9, 11 (Sign), 8, 3, 10. Nu e nici un cifru secret, nu se va descoperi nici o comoară ascunsă, doar un album grozav va fi ascultat din altă perspectivă :) Enjoy.