Scobitori de porţelan

Poftim, dacă mai avea careva nevoie de dovezi. Manele de firmă ;))
Click pe ea şi check out the link ca să te prinzi.

Sau “băăăi, de când n-am mai călcat în Suburbia!”
Adică de ceva mai mult de un an. Not really my kind of place, you know? Give me Clubul Ţăranului any time of the day. Hell, chiar şi Lăptărie. Dar Suburbia… neah.
Şi totuşi, când vrei să-i vezi pe Byron prima dată după prea multă vreme nu-i nici locul ăla atât de rău. Cică se începea la 21. Cum bănuiam, pe la 22,30 s-a dat drumul la cântare.

Au mai constatat şi alţii că românii fumează de…
Problemă acuma - dacă se zice că “bei de stingi”, oare merge să zici că “fumezi de aprinzi”?
În sfârşit, că românii fumează al dracului de mult. Şi de des. Şi în cantităţi industriale, maică! Aţi prins ideea?
Adică în jurul meu erau vreo… 2, 4, 6, 8… hai să zicem 10 oameni. Nu-i greu de imaginat că în permanenţă era cel puţin o ţigară aprinsă undeva la mai puţin de un metru de mine. Dar de obicei erau mai mult de două. Eh, dacă am zis mai demult, nu ştiu dacă aici, că nu-i pot înţelege pe ăia care merg la un concert şi se îmbată pulbere de, probabil, nu mai ţin minte nimic, tot aşa nu pot să-i înţeleg pe ăia care merg la un concert şi dau gata 10 ţigări în 2 ore! I mean… wtf people!
Da’ în sfârşit.
Eu înainte să înceapă: “Ia zi, cu ce încep? Eu zic că A Peaceful Mind.”
:D

Deci cum să spun, cântecul ăla e ceva fantastic, fenomenal, aproape suprem. Da bre, e dragoste de la prima ascultare. E dincolo de orice. And it’s only getting better, de fiecare dată când îl cântă. Ăsta de joi noapte a fost parcă cel mai desăvârşit. Cu tot cu solo de chitară. Mor de nerăbdare şi de curiozitate şi de toate alea să-l aud odată imprimat în studio, sunt convins că o să rupă cam tot.
Apoi ne-am plimbat cu spor prin Forbidden Drama, de la piesa omonimă, trecând prin Fake Life şi ajungând până la On the Road şi Blow Up My Tears. Annoying Detail a fost un deliciu, o coardă din chitara lui Dan nemaisuportând tensiunea a cedat, iar rezultatul a fost admirabil - cu 6fingers preluând la clape solo-ul de flaut al unui Dan preocupat cu chitara sa buclucaşă. De altfel parcă ăsta a fost cel mai plin concert pentru 6fingers, din câte am văzut. L-am auzit cam peste tot, şi a strălucit nu numai în clasicele sale intervenţii de pe Losing Control sau Annoying Detail, ci absolut în tot ce făcea. Solo-ul său din Get Off, cover-ul după Prince cântat la bis, a fost cred cel mai genial solo de clape pe care l-am trăit vreodată.
Un element nou în decor a fost Jacob Glick, anume basistul care a intrat în ecuaţia Byron după ce Szabi s-a retras. Eram curios să văd ce-i poate pielea şi am rămas tare plăcut surprins. Aşadar nu vorbea Dan prostii în interviul ăla de la Radio Lynx când zicea, poate în alte cuvinte, că tipul e un fenomen. Calm, complet în lumea lui, se juca în cel mai dezinvolt mod cu basul şi cu reacţiile noastre, trimiţând din când în când furtuni de note teribil de joase spre deliciul (sau nu) al celor din public. Momentul său de maxim a fost solo-ul din Get Off, când împreună cu Mateşan alcătuia un expeţional duo ritmic. Super, super tare.

Dacă tot n-am avut parte de lansare de videoclip la Blow Up My Tears, Oleg Mutu având, pare-se, niscai probleme cu montajul, apogeul serii aş spune că a fost cântecul nou - Sirens. Hopefully, dacă n-aţi fost de faţă nici n-o să aveţi de unde să-l auziţi :) Îmi place direcţia pe care-o conturează, împreună cu A Peaceful Mind şi Blinded By Sunshine. We’ll only see what the future holds.
Ca de obicei, s-au cântat şi cover-uri, în număr de trei - Paranoid Android, care a sunat rău de tot, adică evil, iar la bis Get Off pe care fiecare şi-a etalat măiestria la instrumentul său şi Lazy, cu care văd că le cam place să închidă concertele. Unele peste altele un concert frumos, iar impresia pe care mi-o lasă cei cinci este din ce în ce mai bună, dacă mai e loc de mai bine. Comunicare excepţională, atât cu publicul cât şi între ei, şi din ce în ce mai multe momente în care pur şi simplu se joacă, dovedind chimia fantastică ce există între ei. Iar the Jacob dude s-a integrat perfect, parcă ar cânta cu formaţia de ani de zile, deşi nici aceasta nu cântă de mai mult de un an şi ceva.

Concluzia, aşadar, este aceeaşi ca data trecută când am scris despre un concert Byron - dacă auziţi că trec pe la voi prin oraş, faceţi tot posibilul să-i vedeţi. Merită.

Vedeţi că are Facultatea de Litere de la Universitatea Bucureşti porţi deschise, de luni adică 17 până mai încolo în cursul săptămânii. Aviz amatorilor, se petrec unele chestii chiar interesante.
À cette occasion, cei de-acolo (am înţeles că ar avea nişte fani în rândurile oamenilor mai însemnaţi din conducere, heheh) s-au gândit să-i aducă pe cei de la Kumm ca să promoveze mă rog, ce-i de promovat pe-acolo, activităţile ce urmează să se desfăşoare şi alte alea. Foarte fain, aduci tineretul la muzică şi printre 1000 de feţe le mai explici şi cam ce-i cu facultatea şi de ce e mişto să păşească zilele astea pe porţile alea deschise. Îmi plac oamenii cu genul ăsta de abordări.

Aşa că a fost cam o oră şi ceva de Kumm, puţin pentru un concert concert dar numai ok pentru o reîncărcare de baterii înaintea unei zile naşpa.
Pfoai de mine, ce poate să-mi scârţâie scaunul.
Locul de desfăşurare, curtea interioară a facultăţii, mi s-a părut absolut genial ales - acustică faină, loc numai bun pentru vreo sută şi ceva de oameni, poate chiar două, iar cineva acolo sus, fie înger fie clown, a avut grijă ca vremea să fie ţuţ. În plus, cineva responsabil cu atmosfera mai lansa din când în când la aer nişte balonaşe de săpun ce se lăsau purtate de vânt deasupra mulţimii şi printre oameni şi pe scenă, de unde străluceau a vis frumos de primăvară în bătaia reflectoarelor până când nu mai rezistau şi sucombau sub privirile curioase ale spectatorilor “uiteee, ce sweet!” care ajungeau să le simtă, mai apoi, pe chipuri sub formă de pulbere fină şi răcoroasă şi parfumată. Băi, fain.

S-au cântat multe piese noi, vreo patru sau cinci, între care un Ţânţar ;)) şi una cu S care nu mai ţin minte cum se numea, dar dau un refresh la memorie mâine şi vă spun (Cri’s got playlist, I’m so proud of her). [update: Sitar îi zice :) ]
Am constatat că Freeze e prea tare, contagioasă cum n-am mai resimţit-o decât pe Hear Myself (care nu fu, de altfel am senzaţia că nici n-o mai prea cântă, which is a terrible shame), iar în general albumul nou se anunţă a fi tare interesant, undeva între eleganţa de pe Different Parties, vioiciunea lui Freeze şi tonurile mai întunecate de pe One Life Left sau Just to Tell.
Am avut în acelaşi timp parte de un 1000 de chipuri reuşit cum nu mai credeam că se poate, şi de Butterflies!
Deci cum să vă spun, Butterflies!
Adică da, deci mă-nţelegeţi, nu? Butterflies! *does the happy dance*

Curse a rupt cam tot, vă prezentăm noul chitarist, Cătălin!, iar spre final am avut parte şi de o porţie de febră galbenă care-a prins tocmai bine, că se făcuse cam friguţ de la o vreme. Sorin a fost şef pe fretless, Andras pe clape, pe Eugen l-a părăsit la un moment dat o coardă şi am avut parte şi de One for Each Day, de Iordache nu mai are rost să zic nimic, cred, pen’că genialitatea lui e deja cum să spun, axiomatică. Iar Cătălin era chiar simpatic când încurca versurile, şi o cam făcea, fie vorba între noi. Dar dacă muzică bună e şi oameni faini şi atmosfeeeră şi…
Bweaaah, nu mai contează.
Şi mă bucur enorm că urmează să plece pentru o lună or so prin Străinezia, să arate şi altora cam ce chestii faine se fac pe-aici.

Iar până se întorc noi avem porţi deschise la Litere, nu uitaţi că de la asta am pornit :D Şi mai avem şi altele, le descoperim pe parcurs.
Se există şi poze, muchas gracias Adi, dar momentan tre să dorm, deci zilele astea.
There are snowflakes in my toothpaste.

Later edit: Poze, cum am promis :) by Adi, Irina, Cri and myself. Enjoy.
(more…)

Se făcea că eram într-o zi la band-browsing pe last.fm. Mă mai apucă uneori, fie să mă uit pe recomandări, fie să mă apuc de capul meu să merg din artist în artist “similar” pornind de la ceva ce-mi place, în căutare de ceva nou. Aşa am senzaţia că i-am găsit, deşi aş putea la fel de bine să zic că ei m-au găsit pe mine.
Să mă explic.
M-am trezit într-o zi cu numele ăsta în cap. Mă rog, înţelegeţi ideea, mi-am amintit de el, îmi suna în minte, încerca să iasă la suprafaţă din teancul de amintiri: maudlin of the Well. Ştiam că pe undeva e o formaţie cu numele ăsta, probabil că o văzusem pe undeva pe last.fm, dar niciodată nu fusesem curios să aud cum sună. Dar în ziua aia s-a produs declicul - mă îndrăgostisem de un nume, fără ca măcar să ştiu ce reprezenta. Nici o altă recomandare nu mi-a mai trebuit în afară de numele lor. Undeva în interior ştiam că aveau să-mi placă.
Nu vi se pare că sună teribil de melodios? Şi misterios, întrucâtva. Ca un vis.

Există unii artişti care reuşesc, naiba ştie cum, prin ce talent extraterestru sau divin, prin ce pact cu diavolul sau mai ştiu eu cine, să picteze cu sunete. Pur şi simplu, n-ai cum să explici mai mult de atât. Asculţi şi vezi, ca o frescă intrinsecă, simţi culorile cum trec prin tine odată cu vibraţiile sonore. Există unii artişti care reuşesc, prin muzica lor, fie să-ţi aducă lacrimi în ochi instantaneu, trezindu-ţi amintiri şi senzaţii şi gânduri pe care nici tu nu mai ştiai că le ai, fie să te răpească de-a dreptul, cu totul, luându-te de mână şi însoţindu-te în tărâmuri nemaivisate.
maudlin of the Well fac parte din categoriile astea, din toate. Tot ce fac americanii ăştia e aidoma unui vis - ciudat, captivant, tulburător, suprarealist, alb-negru şi colorat. Se zice că sunt avant-garde, progressive, experimental, chiar şi post-metal. Da, pot să fie, însă pentru mine sunt ceva mult mai simplu - vis :) maudlin of the Well style. Ceea ce nu ar trebui să fie tocmai de mirare dat fiind faptul că o temă principală în muzica lor este proiecţia astrală, iar câteva piese au fost chiar compuse în vis, după cum susţine Toby Driver - the mastermind.

“Bath” şi “Leaving Your Body Map” au fost lansate în 2001 şi sunt strâns legate unul de celălalt - se acompaniază perfect unul pe celălalt, se completeză, înţelegeţi ideea. Până şi coperţile sunt geniale, fiecare făcând trimitere la titlul celuilalt album. O capodoperă în două volume. Iar treaba asta capătă cu atât mai multă valoare cu cât, din păcate, au fost ultimele producţii discografice ale trupei, aceasta destrămându-se în 2003. O mărturie, aşadar, a spiritului creator teribil de viu al unor muzicieni desăvârşiţi, magicieni mi-aş permite să le spun, strânşi în jurul său de Toby Driver. Spiritul maudlin cică este purtat mai departe de formaţia Kayo Dot, alt proiect al lui Driver, dar pentru mine diferenţa e prea mare ca să nu le consider două entităţi total diferite.

“Bath” începe hipnotic, calm, meditativ; The Blue Ghost/Shedding Qliphoth cred că e una din cele mai relaxante piese pe care le-am auzit vreodată. Chitara şi saxofonul induc o stare de transă, te pregătesc pentru reveria ce tocmai începe, crează premisele pe care se va desfăşura incursiunea în visul nebun al celor de la maudlin. Piesa construieşte atent, strângând strat după strat de profunzime, până izbucneşte într-un climax desăvârşit aproape de final. Now that’s what I call progressive. Calmul este complet spulberat de piesa următoare, They Aren’t All Beautiful, care parcă dă cu totul de pereţi - aici, maudlin îşi arată faţa întunecată, agresivă, dementă. E ca un joc, o cursă, o tortură psihologică - orice încercare de pasaj mellow este imediat sufocată, redusă la tăcere în cel mai brutal mod. Vocea, pe alocuri, respiră agonie pură. Sclipitoare construcţia melodică, se jonglează cu măsurile şi stările ca la un circ nebun. De fapt, that’s what maudlin is all about.

Albumul continuă în tonuri similare, alternând pasajele mellow cu cele agresive, ba pe alocuri contopindu-le într-una din cele mai gustoase salate gustate de mine până acum. Mult mai coerent decât la, să zicem, Opeth, deşi nebunia de suprafaţă este mult mai pregnantă. The Ferryman surprinde printr-un intro de orgă urmat de un minunat pasaj de chitară rece, Marid’s Gift of Art este o mică bijuterie acustică şi melancolică, Girl With a Watering Can face uz de o minunată voce feminină, pe lângă solo-ul de chitară absolut dement, răvăşitor din final, practic fiecare piesă are un mic ingredient demn de reţinut, o aromă aparte, un condiment special. Nimic nu sună reciclat, nu ai niciodată senzaţia de “băi, dar am mai auzit chestia asta” pentru că mereu, de după fiecare colţ sare câte un iepure. Asta-i muzică de Alice în Ţara Minunilor. Birth Pains of Astral Projection este, cumva, vârful albumului, o compoziţie de-a dreptul progresivă, epică, cea mai lungă de pe ambele albume. De remarcat versurile, stranii şi percutante, care pictează parcă de capul lor - de fapt, caracteristică generală pentru versurile maudlin.

Păşim apoi pe teritoriul “Leaving Your Body Map” care, deşi în acelaşi ton cu “Bath”, este parcă mai greu abordabil. Compoziţiile sunt parcă mai complexe, dacă poate avea vreo relevanţă treaba asta când vorbim de aşa o muzică, iar atmosfera generală este parcă puuuţin mai apăsătoare, deşi nu pierde nimic din starea de visare lăsată de predecesor.
Gleam In Ranks debutează întrucâtva molcom, pigmentată cu mici artificii de pian, pentru ca pe neaşteptate să mărească ritmul şi să izbucnească într-o nebunie. Riffuri grele asocate cu voce clean, tobe demente, o chitară care explorează de una singură, parcă, neperturbată de nimic. O voce viscerală, pe nivel cu instrumentele - oarecum de fundal, oarecum de textură. Melodia următoare revine cu un solo de chitară spectaculos pe final, o oază de aer, de melodicitate într-un ocean de experiment care poate deveni, la un moment dat, sufocant. Peisajele pe care le pictează maudlin sunt, totuşi, fascinante. Interlude 3 este o binemeritată pauză acustică, mellow, de respirat, de visat, ce împreună cu următoarele două piese pregăteşte asaltul final.
Riseth He, the Numberless îmi permit să spun că este compoziţia etalon a formaţiei, punctul culminant al albumului şi concluzia, esenţa a tot ce au făcut maudlin of the Well pe aceste două albume. Sau mă rog, pe albumul ăsta dublu. Versuri stranii, percutante (cum am mai văzut la alde My Dying Bride şi Shape of Despair), brutalitate de death-metal împletită cu melancolicitate acustică, disperare sonoră, compoziţie desăvârşită. N-ai cum să depăşeşti asta. Nu ai cum.
Pe final, maudlin se mai joacă puţin cu mintea ta, făcând câteva explorări acustice şi pregătind finalul acestei călătorii uimitoare. O călătorie pe care-o recomand oricui, deşi pentru unii s-ar putea să fie destul de zgâlţâitoare.

În concluzie, o muzică precum rar mai găseşti în lumea asta. De o frumuseţe, ei bine, onirică. Frumuseţea aia care se găseşte în disonanţă, cum atât de frumos spuneau Tool.
Mic cadou, capodopera în două volume Riseth He, the Numberless. Să folosiţi cu grijă.