Scobitori de porţelan

Ăsta e albumul majoratului pentru Opeth.
Vorbesc de albumul majoratului pe bune, căci iată, gaşca de suedezi face 18 ani de când împleteşte death metal modern cu prog demn de anii ‘70. Iar de-a lungul ăstor 18 ani, Mikael Åkerfeldt şi-a asumat iar apoi confirmat statutul de mastermind, eminenţă cenuşie, geniu muzical… spuneţi-i cum vreţi. 18 ani în care au lansat 9 albume de studio şi 2 albume live. Spre comparaţie, pentru Metallica, Death Magnetic - albumul pe care cică-l lansează în septembrie, este de asemenea al nouălea album de studio. Diferenţa este că Opeth n-au dat nici un rateu pe parcursul carierei, rămânând mereu undeva deasupra formaţiilor de death, deasupra formaţiilor de prog, într-un univers parcă numai al lor. Au experimentat, s-au jucat, au provocat, şi iată că de fiecare dată au reuşit să ridice ştacheta şi să demonstreze că au un cuvânt important de spus pe scena metal. Şi nu numai.

În 2005 Opeth lansau albumul care i-a adus în centrul atenţiei. Poate şi datorită casei de discuri s-a întâmplat asta (Roadrunner - oamenii sunt colegi de label cu Slipknot, ugh), cert e că prin Ghost Reveries Opeth au păşit în lumea largă, cum s-ar spune. Desigur, fiecare album al lor e un clasic, de la Orchid, debutul fulminant din 1995 (unde deja atinseseră un nivel pe care unele formaţii nu-l visează nici după 4, 5 albume), suedezii au continuat să lanseze capodoperă după capodoperă cu o frecvenţă uimitoare, distanţa dintre release-uri nedepăşind de obicei doi ani. Stilul trupei a devenit repede recunoscut, suedezii obişnuind să introducă în compoziţiile adesea foarte tehnice de death metal fragmente acustice, mellow, secondate de voce clean. Thumbs up aici pentru Åkerfeldt, unul din puţinii vocalişti capabili să fie perfect convingători atât în voce death cât şi în voce clean. Tendinţa asta a culminat în 2002 când trupa a lansat albumul Damnation cu compoziţii în care nu se regăseşte nici un strop de death metal - un tribut adus formaţiilor de progressive de pe vremuri care au avut o influenţă atât de mare asupra lor.
Aşadar, cum spuneam, prin Ghost Reveries, un album greu, progresiv până-n măduvă, tributar unor influenţe precum Dream Theater sau Porcupine Tree, formaţia a avut parte de o revenire în forţă. Ei bine, la trei ani difereţă Watershed vine ca un nou punct de plecare.

Albumul ăsta e un superlativ. Precedentul trebuie să recunosc că m-a epuizat - o muzică atât de grea, de sufocantă pe alocuri, încât aproape oboseşte fizic. Ei bine, Watershed merge într-o direcţie total opusă. Este fresh, revigorant, ca o ploicică de primăvară. Aerisit, coerent, variat - de toate pentru toţi se găsesc aici, şi e o minune felul în care fiecare element are sensul său, fiecare fragment se integrează atât de bine în “the big picture”. ‘Echilibru’ este cuvântul care însumează cel mai bine albumul ăsta. Tehnic atunci când e cazul, calm acolo unde brutalitatea ar fi out of place.
Albumul începe cam în stilul în care precedentul, Ghost Reveries, s-a încheiat. “Coil” este o scurtă piesă acustică cu valoare mai mult de interludiu, însă cu un rol important în crearea atmosferei generale. Premiera în acest caz o reprezintă prezenţa lui Nathalie Lorichs la voce, care alcătuieşte un duet melancolic şi emoţionant cu Mikael. Serios, n-au mai folosit Opeth voci feminine până acum dar momentul ăsta este absolut superb - sper doar să nu devină o practică pe viitor, pentru a nu reduce din unicitatea pe care-o are piesa asta. “Coil” se încheie cu o tensiune surdă în creştere, tensiune ce ajunge să explodeze în începutul piesei secunde - “Heir Apparent”.
Ce spuneam că albumul ăsta e un superlativ? Iată-i pe Opeth la apogeul brutalităţii. Nici măcar pe Orchid nu sunau atât de evil, atât de death metal. Piesa asta e ca un statement - la 18 ani de când s-au apucat de cântat, Opeth n-au uitat să headbang-uiască. Ba încă o fac cu şi mai mare convingere ca până acum. Piesa începe mid-tempo, într-o venă aproape doom, şi pentru prima dată se fac auzite clapele - instrument atât de important pe parcursul albumului. Prestaţia vocală a lui Mikael e ireproşabilă (cam ca de obicei, hihi) şi ca urmare, piesa asta e aproape veninoasă. Wohoo. Recentele schimbări de componenţă prin care-a trecut formaţia îmi permit să zic că au fost de bun augur, cel puţin pe compartimentul de chitară. Dar şi tobele sună într-un mare fel.
“Heir Apparent” reuşeşte performanţa de a fi evil chiar şi în scurtele, mind you, pasaje acustice. Fantastic. Iar în punctul culminant e pur şi simplu o nebunie, un deliciu, nici nu mai ştii ce e, prog, death, clasic, la naiba, toate parcă-s acolo într-un vârtej de sunet, de simţire, de dat din cap, de contemplat de… etc etc, cuvintele-s de prisos.

“The Lotus Eater” vine pentru a convinge, dacă mai era nevoie, că Opeth sunt nişte ciudaţi. Clean vocals pe instrumentaţie de death. Băi şi sună fabulos. Bineînţeles, să nu uităm de melotronul ăla care dă un aer atât de 70’s la întreg şi care va fi folosit într-un mare fel undeva mai încolo.
O caracteristică a compoziţiilor de pe Watershed este că, în premieră aş zice, muzica se bazează printre altele şi pe repetiţie. Finally! zic eu. Printre altele, şi asta mă obosise la albumul precedent - tendinţa asta de a deveni mai prog decât progul. Nu-s mare fan al repetiţiei în context muzical, la naiba, altfel nu mi-ar plăcea atât de tare chestiile progresive, însă câteodată e nevoie de ea. Cred că ăsta e unul din atuurile lui Watershed. Cred că asta dă aparenţa de aeriseală. Mă rog, pe lângă pasaje psihedelice de melotron şi chitări fuzzate, ca în “The Lotus Eater” de la care pornisem.
“Burden” e o bijuterie. E cumva contraponderea lui “Heir Apparent” de mai devreme. Nici un element death, voce clean, până şi chitara electrică abia se face simţită pe câte o intervenţie solo de mare angajament. Melotron în schimb e din plin, chitară rece de asemenea, clape rupte parcă dintr-un cântec Pink Floyd şi un bass care străluceşte, pur şi simplu. Unele peste altele, piesa asta este cel mai desăvârşit tribut către rock-ul progresiv pe care l-au făcut suedezii vreodată. E ca un Damnation esenţializat. Of course, nebunia Opeth îşi pune binişor amprenta spre final - piesa asta are, cred, cel mai original outro pe care l-am auzit vreodată. And I shall not say more.

Şi ajungem încetişor şi la “Porcelain Heart”, piesa pe care trupeţii (sau mă rog, cine-o fi in charge pe felia asta) s-au gândit s-o promoveze ca prim single, cu tot cu videoclip. Inspirată alegere, zic eu. Ca o notă personală, îmi place mai mult decât “The Grand Conjuration”, primul single de pe albumul precedent. Piesa asta însumează cam tot ce înseamnă Opeth acum - instrumentaţie aerisită şi totuşi clockwork, vagi influenţe doom, scurte momente de măiestrie pe instrumente şi oleacă de repetiţie pentru a face lucrurile mai interesante. Clipul îl poate căuta cine doreşte, eu personal am fost mereu de părere că Opeth nu-s trupă de clipuri, plus că varianta video e ciopârţită şi făcută praf pentru a se încadra în vreo 5 minute şi ceva. Mmm thanks but… no thanks. Pe de altă parte versiunea full de 8 minute e o mică bijuterie. Wow, de parcă asta spune multe. De parcă celelalte 6 piese n-ar fi.
Acum realizez că m-am înhămat la una din cele mai păguboase chestii - review piesă cu piesă. Nu-mi place să fac asta. Pfff. Oh well, acu’ dacă tot ne-am apucat…
“Hessian Peel”, ladies & gentlemen, zic eu că e buricul albumului ăsta. Cea mai lungă compoziţie (peste 11 minute) dar al naibii dacă ai vreodată senzaţia că trage de timp. E un monstru de piesă, structurat destul de clar în 2 părţi - un început mellow, misterios (cu tot cu nişte versuri pe invers zicând ceva de Satana… Uuu, spooky), în stil “Burden”, iar apoi o explozie violentă (există şi explozii paşnice…?) de brutalitate aproape gratuită dar care pică atât de bine.
Serios, albumul ăsta curge atât de natural, nimic nu-i forţat în compoziţie, nimic nu-i far-fetched, nimic tras de păr, nimic complicat de dragul de a fi complicat. La fel şi alternanţa mellow/heavy, se petrece într-un mod remarcabil de natural, spre deosebire de unele momente din albume precum Deliverance când părţile heavy erau aruncate parcă aşa, la voia hazardului. “Hai să mai băgăm şi nişte distors”, hihi.

Şi iată că “Hex Omega” ne aduce la final de album. Iarăşi bass work de mare angajament. Mă surprinde melodia asta pentru că are momente când sună atât de uplifting, de “oh gods, se deschid cerurile deasupra mea”, şi îmi dă genul ăla de sentiment că mi se ridică sufletul, îmi creşte inima etc etc… and I can’t help but headbang to it. This has to be played LOUD, it might just make the sky divide. Am auzit lume cârcotaşă, că cică nu le place piesa, că e mai naşpa ca celelalte, că nu-i un final potrivit pentru album… Să fie sănătoşi. Poate-i prea atmosferică pentru gusturile lor, nu neg, unele pasaje sunt atât de… post-rock aproape. Serios, oamenii ăştia sunt nebuni - din bucăţi mellow ce aduc binişor cu ceva ce-ar face nush, Isis să zicem, sărim într-un riff aproape doom demn de MDB pe A Line of Deathless Kings. Voi realizaţi ce zic aici?
Şi over. Magnific.

Serios, nu ţin minte ca un album să mă mai fi hyped atât de tare de ohohooo… o grămadă de vreme. În plus, album al unei formaţii pe care o ascultam deja, cu mai mare sau mai mică plăcere. Dar pare-mi-se că odată cu Watershed ăsta Opeth s-au reinventat complet, de fapt nu atât reinventat cât redefinit, reformat, rearanjat, you get the point. Iar rezultatul este pur şi simplu fabulos, ca de pe altă lume. Bate la fund pe Ghost Reveries la orice oră. All you music lovers out there, give it a try. Merită, merită, merită.
Wow.

Uite cadou, “Porcelain Heart” :)

Poftim, dacă mai avea careva nevoie de dovezi. Manele de firmă ;))
Click pe ea şi check out the link ca să te prinzi.

Sau “băăăi, de când n-am mai călcat în Suburbia!”
Adică de ceva mai mult de un an. Not really my kind of place, you know? Give me Clubul Ţăranului any time of the day. Hell, chiar şi Lăptărie. Dar Suburbia… neah.
Şi totuşi, când vrei să-i vezi pe Byron prima dată după prea multă vreme nu-i nici locul ăla atât de rău. Cică se începea la 21. Cum bănuiam, pe la 22,30 s-a dat drumul la cântare.

Au mai constatat şi alţii că românii fumează de…
Problemă acuma - dacă se zice că “bei de stingi”, oare merge să zici că “fumezi de aprinzi”?
În sfârşit, că românii fumează al dracului de mult. Şi de des. Şi în cantităţi industriale, maică! Aţi prins ideea?
Adică în jurul meu erau vreo… 2, 4, 6, 8… hai să zicem 10 oameni. Nu-i greu de imaginat că în permanenţă era cel puţin o ţigară aprinsă undeva la mai puţin de un metru de mine. Dar de obicei erau mai mult de două. Eh, dacă am zis mai demult, nu ştiu dacă aici, că nu-i pot înţelege pe ăia care merg la un concert şi se îmbată pulbere de, probabil, nu mai ţin minte nimic, tot aşa nu pot să-i înţeleg pe ăia care merg la un concert şi dau gata 10 ţigări în 2 ore! I mean… wtf people!
Da’ în sfârşit.
Eu înainte să înceapă: “Ia zi, cu ce încep? Eu zic că A Peaceful Mind.”
:D

Deci cum să spun, cântecul ăla e ceva fantastic, fenomenal, aproape suprem. Da bre, e dragoste de la prima ascultare. E dincolo de orice. And it’s only getting better, de fiecare dată când îl cântă. Ăsta de joi noapte a fost parcă cel mai desăvârşit. Cu tot cu solo de chitară. Mor de nerăbdare şi de curiozitate şi de toate alea să-l aud odată imprimat în studio, sunt convins că o să rupă cam tot.
Apoi ne-am plimbat cu spor prin Forbidden Drama, de la piesa omonimă, trecând prin Fake Life şi ajungând până la On the Road şi Blow Up My Tears. Annoying Detail a fost un deliciu, o coardă din chitara lui Dan nemaisuportând tensiunea a cedat, iar rezultatul a fost admirabil - cu 6fingers preluând la clape solo-ul de flaut al unui Dan preocupat cu chitara sa buclucaşă. De altfel parcă ăsta a fost cel mai plin concert pentru 6fingers, din câte am văzut. L-am auzit cam peste tot, şi a strălucit nu numai în clasicele sale intervenţii de pe Losing Control sau Annoying Detail, ci absolut în tot ce făcea. Solo-ul său din Get Off, cover-ul după Prince cântat la bis, a fost cred cel mai genial solo de clape pe care l-am trăit vreodată.
Un element nou în decor a fost Jacob Glick, anume basistul care a intrat în ecuaţia Byron după ce Szabi s-a retras. Eram curios să văd ce-i poate pielea şi am rămas tare plăcut surprins. Aşadar nu vorbea Dan prostii în interviul ăla de la Radio Lynx când zicea, poate în alte cuvinte, că tipul e un fenomen. Calm, complet în lumea lui, se juca în cel mai dezinvolt mod cu basul şi cu reacţiile noastre, trimiţând din când în când furtuni de note teribil de joase spre deliciul (sau nu) al celor din public. Momentul său de maxim a fost solo-ul din Get Off, când împreună cu Mateşan alcătuia un expeţional duo ritmic. Super, super tare.

Dacă tot n-am avut parte de lansare de videoclip la Blow Up My Tears, Oleg Mutu având, pare-se, niscai probleme cu montajul, apogeul serii aş spune că a fost cântecul nou - Sirens. Hopefully, dacă n-aţi fost de faţă nici n-o să aveţi de unde să-l auziţi :) Îmi place direcţia pe care-o conturează, împreună cu A Peaceful Mind şi Blinded By Sunshine. We’ll only see what the future holds.
Ca de obicei, s-au cântat şi cover-uri, în număr de trei - Paranoid Android, care a sunat rău de tot, adică evil, iar la bis Get Off pe care fiecare şi-a etalat măiestria la instrumentul său şi Lazy, cu care văd că le cam place să închidă concertele. Unele peste altele un concert frumos, iar impresia pe care mi-o lasă cei cinci este din ce în ce mai bună, dacă mai e loc de mai bine. Comunicare excepţională, atât cu publicul cât şi între ei, şi din ce în ce mai multe momente în care pur şi simplu se joacă, dovedind chimia fantastică ce există între ei. Iar the Jacob dude s-a integrat perfect, parcă ar cânta cu formaţia de ani de zile, deşi nici aceasta nu cântă de mai mult de un an şi ceva.

Concluzia, aşadar, este aceeaşi ca data trecută când am scris despre un concert Byron - dacă auziţi că trec pe la voi prin oraş, faceţi tot posibilul să-i vedeţi. Merită.

Vedeţi că are Facultatea de Litere de la Universitatea Bucureşti porţi deschise, de luni adică 17 până mai încolo în cursul săptămânii. Aviz amatorilor, se petrec unele chestii chiar interesante.
À cette occasion, cei de-acolo (am înţeles că ar avea nişte fani în rândurile oamenilor mai însemnaţi din conducere, heheh) s-au gândit să-i aducă pe cei de la Kumm ca să promoveze mă rog, ce-i de promovat pe-acolo, activităţile ce urmează să se desfăşoare şi alte alea. Foarte fain, aduci tineretul la muzică şi printre 1000 de feţe le mai explici şi cam ce-i cu facultatea şi de ce e mişto să păşească zilele astea pe porţile alea deschise. Îmi plac oamenii cu genul ăsta de abordări.

Aşa că a fost cam o oră şi ceva de Kumm, puţin pentru un concert concert dar numai ok pentru o reîncărcare de baterii înaintea unei zile naşpa.
Pfoai de mine, ce poate să-mi scârţâie scaunul.
Locul de desfăşurare, curtea interioară a facultăţii, mi s-a părut absolut genial ales - acustică faină, loc numai bun pentru vreo sută şi ceva de oameni, poate chiar două, iar cineva acolo sus, fie înger fie clown, a avut grijă ca vremea să fie ţuţ. În plus, cineva responsabil cu atmosfera mai lansa din când în când la aer nişte balonaşe de săpun ce se lăsau purtate de vânt deasupra mulţimii şi printre oameni şi pe scenă, de unde străluceau a vis frumos de primăvară în bătaia reflectoarelor până când nu mai rezistau şi sucombau sub privirile curioase ale spectatorilor “uiteee, ce sweet!” care ajungeau să le simtă, mai apoi, pe chipuri sub formă de pulbere fină şi răcoroasă şi parfumată. Băi, fain.

S-au cântat multe piese noi, vreo patru sau cinci, între care un Ţânţar ;)) şi una cu S care nu mai ţin minte cum se numea, dar dau un refresh la memorie mâine şi vă spun (Cri’s got playlist, I’m so proud of her). [update: Sitar îi zice :) ]
Am constatat că Freeze e prea tare, contagioasă cum n-am mai resimţit-o decât pe Hear Myself (care nu fu, de altfel am senzaţia că nici n-o mai prea cântă, which is a terrible shame), iar în general albumul nou se anunţă a fi tare interesant, undeva între eleganţa de pe Different Parties, vioiciunea lui Freeze şi tonurile mai întunecate de pe One Life Left sau Just to Tell.
Am avut în acelaşi timp parte de un 1000 de chipuri reuşit cum nu mai credeam că se poate, şi de Butterflies!
Deci cum să vă spun, Butterflies!
Adică da, deci mă-nţelegeţi, nu? Butterflies! *does the happy dance*

Curse a rupt cam tot, vă prezentăm noul chitarist, Cătălin!, iar spre final am avut parte şi de o porţie de febră galbenă care-a prins tocmai bine, că se făcuse cam friguţ de la o vreme. Sorin a fost şef pe fretless, Andras pe clape, pe Eugen l-a părăsit la un moment dat o coardă şi am avut parte şi de One for Each Day, de Iordache nu mai are rost să zic nimic, cred, pen’că genialitatea lui e deja cum să spun, axiomatică. Iar Cătălin era chiar simpatic când încurca versurile, şi o cam făcea, fie vorba între noi. Dar dacă muzică bună e şi oameni faini şi atmosfeeeră şi…
Bweaaah, nu mai contează.
Şi mă bucur enorm că urmează să plece pentru o lună or so prin Străinezia, să arate şi altora cam ce chestii faine se fac pe-aici.

Iar până se întorc noi avem porţi deschise la Litere, nu uitaţi că de la asta am pornit :D Şi mai avem şi altele, le descoperim pe parcurs.
Se există şi poze, muchas gracias Adi, dar momentan tre să dorm, deci zilele astea.
There are snowflakes in my toothpaste.

Later edit: Poze, cum am promis :) by Adi, Irina, Cri and myself. Enjoy.
(more…)