Scobitori de porţelan

Salutare naţiune. Nu nu, n-am murit în somn, nici în chinuri, nu m-am înecat în cola, nici nu mi-am secţionat jugulara cu vreo coardă de chitară, deşi azi eram destul de aproape dacă mă gândesc, doar că atââât de cald a fost zilele astea, şi atââât de, mă rog, să zicem “mahmur” - ţine minte ghilimelele! - am fost zilele astea, încât numai de continuat saga asta nu mi-a ars. Între timp, pe 20, am făcut şi 18 ani (deci nu uita să te chinui să-mi urezi ceva original! ce dacă e mai târziu?), am şi petrecut 3 zile (ca-n poveşti), a 4-a a venit bonus şi n-a venit nici ea prea rău, deci până una-alta s-ar zice cu uşurinţă că nu mai pot de bine. Iar acuma stau cu un pahar de cola în faţă şi cu radioul last.fm dat pe My Neighbourhood scriindu-ţi dumitale, iubite cetitoriu, această epistolă de la muuulţi biţi depărtare.

Iar acum dăm calendarul înapoi cu 9 zile.
Înainte de culcare, cam pe la vreo 3 dimineaţa aşa, am lansat semnalul de noapte bună: “Băi, să nu prind pe unu că-i sună ceasul să-l scoale la 6 dimineaţa că-l ucid!”.
Pe la 9 şi ceva dimineaţa un ţânţar imens începu să bâzâie prin cameră exact deasupra capului meu. Că Iulia se trezise pe la 8 să vorbească cu tatăl ei ok, am înţeles, plus că fata avea bun simţ şi vorbea încet aşa că am putut să adorm la loc aproape imediat, dar acum ce mama dracului se petrecea? Ţânţarul ăla nu era ţânţar, era ditamai bărzăunele de mobil al lui Tony care era pe silent, drăguţul de el, însă bineînţeles că încă vibra. Animalul. Şi bineînţeles că vibra tocmai pe raftul de lemn de deasupra mea. Ca să mă scoale pe mine din somn la ora 10 fără ceva. Inuman.
Am mai zăcut în paturi până pe la vreo 11 şi ceva, dar oricum până toată lumea îşi duse la îndeplinire ritualurile de dimineaţă (eram vreo 14 oameni în camera aia, for fuck’s sake) se făcu vreo 13. La plecare am observat norii cumplit de negri care se îndreptau spre noi, şi m-am gândit în sinea mea “Băi, gata, am îmbulinat-o.” Căci de urât arăta destul de urât. Prognoza pentru vineri fusese de 70% şanse de ploaie, dar reuşisem să le evităm. Cu alea 80% prognozate pentru sâmbătă se părea că aveam totuşi să facem cunoştinţă. Damn. Şi totuşi de-al naibii nu mi-am luat nimic de ploaie cu mine.
Plimbare prin centru, aruncat o privire în Piaţa Mică, lume multă, mese ocupate, turişti străini cu grămada - majoritatea vorbeau fie germană, fie o limbă nordică gen daneză sau suedeză. Atmosferă generală propice unui festival de metal. Lume în tricouri negre peste tot, agitaţie, găşti numeroase umblând aiurea pe străzile pietruite. Se întâlnea şi nişte cocalarime, dar mai rar. Înapoi în Piaţa Mare, ia uite, fac ăştia probe de sunet, vezi pe cineva cunoscut? Băi, parcă ar fi bassul lui Marco, dar pe el nu-l văd. Ok, hai să mâncăm ceva. Hai, dar nu tot acolo ca ieri că era cam dubios kebabul ăla. Bine, eu îmi iau un şniţel. Ha ha, ştii că e genial cuvântul ăsta pentru proba de sunet? Că are toate literele alea care-ţi fac probleme. Gata, deci de-acum încolo o să fie “doi-ze-ce, doi-ze-ce, şni-ţel, şni-ţel”.

Iar mai apoi eu am fugit, de fapt nu, am rupt-o la goană, am zburat, m-am teleportat până înapoi în Piaţa Mare, chemat de vocea inconfundabilă şi inegalabilă a Annekei. Ăilalţi, rămaşi în urmă, mă priveau probabil ca pe un mare ciudat, but what do they know? Căci pe scenă, acolo, la proba de sunet, era tocmai ea, cu vocea ei paradisiacă, îmbrăcată absolut casual şi cu un larg zâmbet pe buze. M-a surprins cât este de scundă, majoritatea celor care se plimbau pe scenă erau cam cu un cap mai înalţi decât ea. E adevărată, aşadar, zicala aia cu esenţele tari. I admit, I’m a sucker for her, cred că este absolut prima solistă de la vreo formaţie pentru care fac aşa o pasiune. Bine, mă rog, ar mai fi fost Sandra Nasic, dar nu-i tot aia, not by a longshot. Cred că din gura nimănui n-a mai sunat neerlandeza atât de delicios.
În fine, n-a durat mult şi au plecat The Gathering de pe scenă, lăsând loc pentru My Dying Bride să-şi încerce instrumentele şi sculele. Pe final de soundcheck am avut parte şi de o bucată de My Hope, the Destroyer, aşa ca avanpremieră, întâmpinată de aplauze frenetice din partea curioşilor adunaţi în faţa scenei.
Până una alta, iar am fost daţi afară din piaţă, iar am intrat la loc pe bază de bilet, de data asta s-a arătat folositoare şi brăţara mov primită cu o zi înainte. Lume muuult mai multă decât în ziua precedentă la aceeaşi oră, lucru care demonstra pentru încă o dată că avea să fie o seară superbă. La intrare nu ne-am mai regăsit cu o parte din grupul nostru, iar cum în faţa scenei se prefigura o înghesuială monumentală am plecat într-un alt loc, în stânga cutiei negre, după şina pe care era camera mobilă. Aerisit, lume încă puţină, vizibilitate aproape 100%. Hai să luăm acuma de băut, că după aia precis nu mai ieşim de aici. Zis şi făcut.

În aplauzele publicului au urcat apoi pe scenă Tarot, care au început să-şi testeze instrumentele. What the hell, n-au mai făcut asta o dată? Well, apparently not. Eh, hai că nu durează mult. Hai, încă puţin şi încep. Gata, uite, încep să cânte. Ba nu. Un individ enervant tot venea la microfon şi făcea “ţâr, ţâr, ţââârrr…” Încearcă băi cu şniţel. Poc, poc, poc, ţâr, ţâr, ţâr. Marco se întreţine în finlandeză cu oamenii din cutia neagră, mie îmi pare rău că m-am lăsat păgubaş în lupta cu partitivul şi îmi jur că mă reapuc de finlandeză vara asta. Apoi iar, poc, poc, ţâr, ţâr. Ce vrea frate ăsta de la noi? Din mulţime de pe undeva răsună un “haista vittu!”. Hopaaa, asta a fost sub centură. Poc, poc, poc, ţâr, ţâr, ţâr. Paharul de Pepsi mi se aprope de final şi la naiba, nici măcar n-a început concertul. Deştept mai sunt şi eu.
Şi în final, îi dau drumul. Un heavy metal sănătos tun, ca de la mama lui. Ăsta-i băi heavy-ul din ziua de azi. Păi de vreo 20 de ani cântă oamenii ăia împreună, acolo la ei acasă ar umple şi stadioane. În spatele meu, câţiva inşi le ştiu versurile pe de rost. Ia uite măi, ce fain. Pe la câteva melodii de pe Crows Fly Black îmi dau şi eu drumul. Traitor rupe. Bleeding Dust asemenea. Este cât se poate de genial Marco, cu totul este genial, îmi aduc aminte cât de tare nu puteam să-l sufăr când aterizase în Nightwish şi mă gândesc ce copil smintit eram pe vremea aia. Din spatele meu, cineva zice că “Ăştia-s singurii care merită din seara asta”. Eh, n-aş merge atât de departe. Ceea ce îmi aminteşte că după ei, o să urce pe scenă The Gathering. Până la sfârşit numai cu asta am stat în cap. Cineva urlă “Tides! Tides!” Marco prezintă următoarea melodie - Tides. Urale. Superbă melodie, de-abia atunci îmi dau seama. Finalul este mare, pe Ashes to the Stars. Melodie cu fiori pe şira spinării şi piele de găină. Măreţ, într-adevăr. Cât de ingrată trebuia să fie atunci postura lor, ei, a căror carieră începuse cam cu vreo 10 ani înaintea oricărei alte formaţii din seara respectivă. Nici măcar întuneric nu era, de fapt era ditamai lumina, toţi norii se duseseră.
Şi până să mă dumiresc eu bine ce se petrecea pe scenă, apar The Gathering.
Rene mi-a lăsat impresia unui om foarte tare. Care pune multă pasiune în ceea ce face, care ştie bine ce are de făcut. Puţin dezamăgit am fost când m-am uitat atent pe scenă şi am văzut că thereminul nu era nicăieri. Oh bummer. Deci fără Rescue Me.
Nu ştiu ce s-a petrecut în timpul concertului. Mintea îmi era undeva departe. Sorbeam vocea Annekei, vibram cu chitara lui Rene, ridicam câte o sprânceană la zâmbetele lui Marjolein. Ceva parcă era totuşi în neregulă. Muzica era fără cusur, sunetul aproape perfect, şi totuşi ceva lipsea. Nu am simţit nici un fior pe tot parcursul concertului, nici măcar la Saturnine, nici măcar la In Motion #1. La Eléanor parcă, parcă mi-a tresărit sufletul oleacă, dar nu pentru multă vreme. Şi totuşi, Anneke era superbă. Rutten-ii erau prea tari. Însă ceva lipsea. Poate de vină era lumina zilei, sau poate că locaţia era prea mare pentru aşa o muzică intimă. Poate eram eu prea obosit sau prea departe de scenă, sau poate, poate, poate… Poate că magia deja era pe sfârşite, poate că nenorocul meu suprem a fost de a vedea o formaţie legendară, cu oameni minunaţi, ajunsă la un apus. Un Phoenix muribund, arzător dar cu un cântec stins. Păcat. Păcat de ce au fost, păcat de ce-ar mai fi putut să fie în continuare. O să fiu curios, desigur, să urmăresc pe viitor atât pe The Gathering cât şi pe Agua de Annique, dar… parcă am aşa un pietroi mare pe inimă.

My Dying Bride au fost cutremurători. Au început cu To Remain Tombless şi au cufundat parcă întreaga piaţă în transă. Un delir emoţional atinzând cote paroxistice, o muzică atât de dureroasă, născută din durere, cântată cu durere; una din cele mai vii expresii ale tragediei umane, în suferinţă, în furie, în agonie, în eliberare. Am văzut doamne de vreo treizeci şi mai bine de ani dând din cap cu brutalitate, apoi izbucnind în lacrimi. Parafrazând un citat care îmi umblă acum prin cap, a scrie despre un concert My Dying Bride este la fel de absurd ca a dansa despre Sagrada Familia. Trebuie să fii acolo, să simţi cum chitara îţi scormoneşte stomacul, cum bassul îţi apasă inima, cum vocea lui Aaron îţi infierează sufletul. Orice adjectiv, orice metaforă păleşte, se ofileşte şi moare.
Când au plecat de pe scenă, lăsând în urmă un “Good-night” cu parfum de visare, nici un lucru nu-şi mai avea rostul. Cineva de lângă mine a prins un capac de tobă cu autografe, iar Oana din faţa mea a prins unul din beţele aruncate de toboşar. Apoi o tăcere albastră.

Within Temptation au fost complet neinteresanţi, pentru mine cel puţin, My Dying Bride mă consumaseră complet şi mă simţeam gol, incapabil să reacţionez cumva, să fac faţă unui concert de o oră jumate. Nimic n-ar mai fi trebuit să se întâmple după My Dying Bride, tot ce au făcut olandezii a fost să profaneze senzaţiile şi amintirile lăsate în urmă de britanici. Luaţi singuri poate că n-ar fi fost aşa răi, dar după un concert atât de încărcat emoţional nu păreau mai mult decât nişte copilaşi cuminţi ieşiţi la joacă. Sharon a fost tare simpatică, ce-i drept. Două melodii au reuşit să mă pătrundă, alea la care mă şi aşteptam de altfel - Stand My Ground şi Mother Earth. Restul a trecut pe lângă mine într-o mare de lumini, sunete, flăcări şi aplauze. Mi s-a părut un concert lung, lucru bun pentru fani, desigur, însă istovitor pentru mine. Nu mă puteam opri din gândul că dacă ar fi cântat ei o oră înainte, iar My Dying Bride ar fi încheiat seara cu un concert de o oră jumate ar fi fost cea mai grozavă seară posibilă. Aşa, a fost numai foarte frumos.
Moment ciudat la bis, când un tip îndesat a apărut pe scenă şi a murmurat câteva cuvinte către Sharon, care a făcut mai apoi o expresie de om şocat. “We would have wanted to play more, but it seems…” Oh crap, ce-i prostia asta, am ajuns să dăm headlinerul jos de pe scenă? Ce ţară de oameni normali suntem şi noi?!
În cele din urmă, zvonurile au zis că organizatorii n-ar fi avut nici o problemă, dar că managerul lor le-ar fi transmis că dacă mai cântă un minut, le taie curentul de pe scenă. Holy crap : Ce influenţă nefastă se pare că avem asupra unora.

Piaţa s-a golit destul de repede. Mie în minte tot My Dying Bride îmi răsunau, iar când mai târziu am stat la o pizza şi o sangria cu ArtManiacii mei, viaţa părea aproape perfectă.

Mai citeşte şi:
Volumul I
Volumul III

Înapoi din peregrinări, plus o zi de zăcut, dormitat şi ascultat muzică. Şi s-a făcut deja marţi, fi-r-ar ea să fie de treabă, iar prietenii ştiu de ce nu-mi convine că azi e marţi şi că mâine e miercuri. Însă nu contează, sau cel puţin nu aşa de tare.
Deci a fost festival. Nu mint foarte tare dacă spun că au fost unele din cele mai reuşite zile din existenţa mea pe această planetă. Nu, deci serios acum. Festivalul ăsta a fost unul din cele mai metal lucruri la care am luat parte în ultima vreme (a se observa utilizarea lui “metal” ca adjectiv :D). Au fost câteva formaţii geniale, au fost aventuri într-un oraş fain, sunt amintiri.

A început vineri dimineaţa pe tren, săgeata de Sibiu care pleca la şase jumate era full de lume în negru, metal feroviar frate, nu altceva. Printre noi şi-au mai găsit loc nişte indivizi de la Metalhead, pe care cu ocazia asta îi salut (noi eram ăia care cântau la chitară), şi nişte puşti de clasa a 7-a care se duceau într-un cantonament de hochei. Mai erau, ceva mai departe, nişte respectabile tanti mai în vârstă care păreau oarecum timorate, şi pot spune că înţeleg de ce. Rapidul ăla începuse să semene cu personalul de Vamă, cu oameni bând bere, cântând la chitară râzând zgomotos şi făcând glume. Era atmosferă de petrecere, ce să mai.
De-abia când am ajuns în gara de la Sibiu am realizat cu adevărat cât de multă rockerime era în trenul ăla. Mă întrebam oare câtă lume o lua de obicei cursa aia, pentru că parcă toţi pasagerii veniseră pentru festival. Asta înseamnă că într-o zi obişnuită trenul e gol? În sfârşit, încetul cu încetul ne-am făcut loc prin lume şi am început să explorăm oraşul ce ni se deschidea înainte. Ţin să precizez că pentru mulţi dintre noi, inclusiv pentru mine, era prima dată când puneam piciorul în Sibiu. Am ajuns relativ repede în Piaţa Mare, unde se făceau pregătiri intense pentru seara ce avea să urmeze. Sincer aveam senzaţia că n-au când să termine. Dacă nu aveai bilet la festival puteai să-ţi iei unul de la o tanti mai în vârstă care aborda din când în când tinerii. Cu noi n-a avut noroc, din păcate.

Cu harta în mână am constatat că locul nostru de cazare era mai la mama naibii decât ne-am fi aşteptat. Ah da, asta pentru că cei unde ne făcusem rezervările, anume pensiunea Ardealul, au considerat că nu e nici o problemă dacă dau altora camerele rezervate de către noi şi ne lasă pe noi cu ochii în soare. Ne-au dat apoi un telefon în care ne-au anunţat de ceea ce făcuseră, şi au motivat toată chestia cu “nu ştiam ce intenţii aveţi”. Păi bine bre, dacă cele cinci sau şase telefoane pe care le-am dat pentru a fi siguri că o să avem camere disponibile nu v-au asigurat de intenţiile noastre, nu puteaţi să daţi telefonul ăla înainte? Eh, în sfârşit, nu mai era nimic de făcut decât de găsit soluţii alternative de cazare. Cu mult noroc, printr-o metodă cel puţin extravagantă, am reuşit să obţinem un număr de telefon al unui nenea din oraş, administrator al unui cămin de studenţi. N-am să dau nici nume, nici locaţii, fiindcă treaba asta s-a situat pe undeva pe la limita legalităţii. Dar n-a fost prea rău, în cele din urmă. Am rămas cu toţii descumpăniţi când am văzut clădirea ce ni se profila în faţă, cu geamuri lipsă, arătând ca un bloc de ghetou după bombardament. Însă înăuntru măcar am avut apă caldă şi aşternuturi curate, chit că trebuia să mergi pe paturi ca să te deplasezi, la cât de înghesuită era camera.
Accidental, am descoperit şi părerea unui student despre ce se petrecea acolo.

Eh, norocul nostru aşadar că nu aveam să stăm decât două nopţi.
Încet încet, a venit vremea să mergem în oraş. Tuturor ne era foame, aşa că în timp ce Adi se ducea înspre gară să mai ridice nişte ArtManiaci, ceilalţi am luat-o către centru în căutarea unui loc unde să mâncăm ceva. Am găsit aproape de Piaţa Mare un fast food interesant, de unde am plecat cu stomacul destul de mulţumit înspre Piaţă.
Acolo se făceau probe de sunet. Lumea începea deja să se adune, chiar mă întrebam oare câţi oameni s-or putea strânge în noaptea aia. Aveam să aflu în curând. Câteva toalete ecologice erau dispuse de-a lungul Pieţei, cam prea puţine pentru câtă lume mă aşteptam să fie prezentă. Mai erau câteva locuri de unde-ţi puteai lua bere sau răcoritoare. N-am înţeles faza cu floricelele, dar în fine.
Apoi s-a făcut evacuarea. Cam ciudat sistemul, dar mă gândesc că era, practic, singura soluţie viabilă. Dai oamenii afară din piaţă, apoi îi pui să stea la coadă ca să intre din nou, pe bază de bilet de data asta. Interesant. Erau nişte bătrânei care înjurau de mama focului “porcăria asta”, ei obişnuiţi să o ia prin piaţă fiind obligaţi de astă dată să ocolească prin spatele scenei. Se instalase şi o masă de unde cei mai întârziaţi puteau să-şi ia bilete, însă nu ştiu ce succes a avut căci era înconjurată din toate părţile de mulţimea care stătea la coadă să intre, care era oricum posesoare de bilet. La intrare, cică să ne separăm - băieţii în stânga, fetele în dreapta. Reacţii imediate - “Hai mă, ce mama naibii, şi la Auschwitz îi duceau la grămadă!”.
Odată ajunşi în piaţă, ne-am făcut încet încet loc până undeva mai în faţa scenei.
Primii care au început să cânte au fost Altar. Un tip micuţ şi păros se agita pe scenă, îndemnându-ne pe noi să luăm atitudine. Of, ce mă enervează cuvântul ăsta de la o vreme. Mi se pare că n-are nici o substanţă. Sau, cel puţin, a fos folosit atât de mult încât şi-a pierdut şi bruma aia de substanţă pe care o avea.
A-ti-tu-di-neeee! A-ti-tu-di-neeee!
Bine ai venit în România, aici s-a inventat prostia!
Oh come on, give me a break. După cum spunea cineva, e cam penibil ca după toate astea să cânţi că suntem născuţi învingători. Păi parcă noi inventasem prostia. Wtf? Aaa, prostia e învingătoare în notre chère patrie. Now I get it. Apoi, chestia aia cu madăfacă president sau whatever… oh, cât de pueril. Nu, cu siguranţă nu sunt ceaşca mea de ceai.

După ăştia agitaţii au venit Celelalte Cuvinte. Cam adormitor, deranjant de anacronic, dar frumos până una alta. Oricum, mult mai ok decât ăia de dinainte. De fapt, din cu totul alt film. Mulţi oameni din public de-o vârstă cu ei le ştiau versurile şi cântau. Chestia asta mi-a dat ciudatul sentiment că nu sunt suficient de iniţiat în muzica lor, de aceea n-am să comentez mai mult.
Apoi au venit Cargo. Cam neinteresant, dacă mă întrebi pe mine. Aşa că am preferat să stau la coadă să-mi iau ceva de băut. Nu mă încălzesc chestii gen călare pe motoare sau strigaţi HEI dacă sunteţi de-ai mei. Come on, chestia asta ultima cel puţin a sunat ca o fază de BUG Mafia. Nope, mai bine un Pepsi rece.
Am ajuns înapoi la ceilalţi, în faţa scenei, chiar înainte să înceapă concertul celor de la Anathema.

Au început zdrobitor, cu Shroud of False, apoi Fragile Dreams. Today I introduced myself to my own feelings. Gata, de aici puteau să facă ce voiau din mine, mă câştigaseră complet, eram al lor cu totul. Britanicii ăştia sunt senzaţionali. Atât de degajaţi, atât de bine se simţeau pe scenă, atât de British era atitudinea lor. M-au surprins în cel mai minunat mod cu putinţă. Mă aşteptam la ceva calm, poate chiar puţin lălăit, dar aveam în faţa ochilor o formaţie plină de energie, ce nu se ferea de pasaje mai agresive, de glume, care făcea acolo, în faţa ochilor noştri, un spectacol de zile mari. Atât de intim, şi totuşi eram mii de oameni în piaţa aia. Vreo 7000, zic unii. Fantastic. Maxilarul meu cred că a făcut un zgomot destul de puternic când a lovit pavajul pieţei, noroc că pe scenă se cânta şi n-a auzit nimeni. Am sorbit spectacolul lor, energia lor fantastic de pozitivă, oamenii ăştia parcă te curăţă de toate. Când au început să cânte Judgement deja tremuram, eram convins că asist la cel mai grozav concert la care fusesem până atunci, mai tare chiar decât Apocalyptica de la Arene. Vincent şi cu Danny aruncau în public sticle de apă şi cutii de bere. Parcă nu era nici o limită la cât de bine se poate simţi cineva pe scenă. Ziceau că ne aşteaptă la ei, la Liverpool. Când am auzit primele acorduri din A Dying Wish am crezut că visez. Eram deja departe de tot ce se petrecea în jurul meu, eram numai eu şi cu ei, şi cu fiorii reci care-mi străbăteau şira spinării. I bear the seed of ruin… A golden age turned to stone. Măreţ, fără cuvinte. Scattered earth, silence… Transă. As I would die now, FOR ONE LAST WISH!!!
Pauză. Moment de magie supremă. Când a început Sleepless nu ştiam ce să mai cred, trecusem de mult de starea de visare, eram undeva dincolo de orice vis, de orice speranţă, de orice realitate. Apoi linişte. Eram convins că e gata. Ce putea urma după Sleepless? Ce ar fi putut să fie mai plin de sentiment decât atât? Ce ar putea să nu fie în plus după aşa ceva?
Apoi aud acorduri de Pink Floyd. Îmi ia ceva timp până recunosc melodia, la început am senzaţia că e Is There Anybody Out There?, dar apoi mi se reaşează gândurile şi îmi dau seama că e Comfortably Numb. Genial. Ba nu, dincolo de genial. Divin. Dincolo de divin. Suprem.

Am continuat să urlăm după ei mult după ce echipa tehnică urcase pe scenă să dezasambleze ce aveau de dezasamblat. Am rămas în piaţă într-o stare euforică, de dulce visare, vorbind puţin între noi, cât să nu rupem magia ce tocmai se petrecuse. Pentru câteva momente, am fost posesorul unuia din beţele pe care le aruncase John. Apoi ne-am căutat încet drumul prin piaţa ce devenise aproape pustie. Când stăteam şi savuram un pahar de vin, muzica Anathemei încă răsuna undeva în stânga pieptului.

PS. Poze am zis că e inutil să pun de la mine, de vreme ce oricum au ieşit cam varză. Cei de la Metalhead au însă o galerie faină. Şi cei de la RockXpress au o colecţie drăguţă.

Mai citeşte şi:
Volumul II
Volumul III

În sfârşit am reuşit să încheg şi postul ăsta. Urmează un post al naibii de lung, dar nu vă fie teamă căci e cu poze :P Plus, e şi cu muzică deci e cu atât mai frumos. Hopefully I won’t be very boring.

Aşadar sâmbătă a fost seară de Motoare. Prilejul a fost concertul realizat de fundaţia “Noi Orizonturi” şi de A.R.T. Fusion. Ideea e că organizaţiile astea două s-au înţeles să ne facă pe noi să luăm atitudine, fiindcă în urma unui sondaj comandat de nişte indivizi europeni, 42% din români consideră că nu ne pasă unii de alţii. În sfârşit, detalii mai multe se pot afla de aici, cert este că s-a lansat o campanie, ceva cu ARTitudinea, care a cuprins spectacole de teatru, expoziţii de fotografie, concerte şi fel de fel de alte manifestări artistice menite a-i îndemna pe oameni să nu mai fie indiferenţi. Lăudabilă iniţiativă, măcar ai senzaţia că se mai mişcă ceva şi în notre chère patrie.

Deci cum spuneam, concertul de sâmbătă a fost punctul culminant al manifestărilor pro-ARTitudine. Lume multă pe terasă, în ciuda căldurii mari instalate în atmosferă. Barul era parcă sub asediu, toată mulţimea aia de oameni având fireşte nevoie de multe băuturi reci. Până se întunecase nu mai aveai loc să arunci un ac. Toată povestea a început în jur de 17 jumate; acuma să fi tot fost cu câteva minute în întârziere, cert este că la puţin timp după ce am ajuns şi eu pe terasă au început să cânte primii în ordinea luării de atitudine - Dutevino. Acum să-mi fie iertat dacă nu ştiu exact cum se numesc, ar putea la fel de bine să fie şi Du-te vino, dar am circumstanţe atenuante întrucât a fost prima oară în viaţa mea când am auzit de ei. Ca să fiu foarte sincer, nu mă aşteptam la mare brânză din partea lor. Mă aşteptam să fie o ska-punkereală veselă gen E.M.I.L., când colo ce să auzi? Experiment greuceanu, linii melodice foarte groovy, o voce foarte faină cu multe multe improvizaţii. Parcă se jucau, erau atât de veseli si de expresivi încât mi-a plăcut de ei aproape instantaneu. They won a fan :) Piese faine sunt, printre altele, Airport, Gruv, Portocaliu. Instrumentaţia de la Airport cel puţin mi-a adus aminte într-un mod cu totul surprinzător de chestiile post-metal pe care le tot ascult de o vreme încoace, à la Red Sparowes, Callisto şi Isis. Sper să-şi scoată curând debutul.

Următorii la rând au fost Kumm, cei cu care începea practic lista formaţiilor pentru care mă dusesem acolo. Oh, se vedea pe ei că sunt o trupă mare. Multă energie, feedback pe măsură din partea publicului. Febră generală pe Yellow Fever. Agitaţie pe muzică de excepţie. O să-mi torn cenuşă în cap că n-am recunoscut decât vreo 3 melodii din toate câte au cântat, dar parcă mai contează când acolo, când se întâmpla totul, atmosfera era senzaţională? Finalul a fost măreţ, pe 1000 de chipuri. N-au mai bisat, în ciuda publicului care îi mai dorea pe scenă, însă parcă nici nu mai era nevoie de mai mult - au mers exact la ţintă cu muzica lor, exact cât era nevoie.

Până la urmă se sfârşi şi cu momentul amar, iar eu aveam serioase gânduri de a părăsi locaţia. Raţiunea totuşi s-a impus în faţa nebuniei de moment şi am rămas şi la Blazzaj - şi pot spune că a fost cea mai de bun augur răzgândire din ultima perioadă. Începutul show-ului lor m-a prins aproape de bar, de unde tocmai reuşisem să fac rost de o binefăcătoare sticlă de apă rece. Clar, berea nu e bună de stins setea, aqua chiorensis kicks so much ass.

Eu nefiind deloc la curent cu evoluţia concertistică a Blazzajului (am jurat, de altfel, să-mi refuz câte o ciocolată pentru fiecare concert de-al lor din ultimii doi ani la care aş fi putut să mă duc şi nu m-am dus), mă aşteptam sincer să o văd pe scenă pe Cristina. Jenant, ştiu, abia apoi am aflat că de fapt nu mai cântă împreună de ceva timp. Nu-i nimic, îmi place mult şi de Mara, iar dialogul scenic dintre ea şi Vita mi s-a părut pur şi simplu delicios. Plus că are o voce atât de caldă, ca un pansament.

Energia incredibilă şi buna dispoziţie pe care o degajau de pe scenă mi s-au părut absolut uimitoare. Abia atunci am înţeles de ce zice toată lumea despre Blazzaj că live-urile lor sunt fenomenale. Pentru că aşa este într-adevăr. Este imposibil să stai locului, este foarte greu să nu strigi şi tu “mai mult, mai mult!”. Iar Vita este un dement, în sensul cel mai pozitiv cu putinţă. La un moment dat, când coborâse de pe scenă şi începuse să cânte şi să danseze printre spectatorii din primele rânduri, cineva din spatele meu constata “Băi, ăsta cred că-i mai high ca noi!”. Yup, high on music, groove and sense of humor - cele mai marfă droguri.

“Voi aţi venit aici să luaţi atitudine, nu? Ok, hai să luăm atitudine! Dar… ce să luăm tocmai acum? Hai că acuma parcă ar merge o bere, la urma urmei putem să luăm şi mâine atitudine nu? Da, hai că luăm mai încolo.”

Momentele superbe din prestaţia lor au venit odată cu lăsarea molcomă a întunericului. Primul din ele, “dă-mi un vis, vis, dă-mi un vis”, suna de-a dreptul mistic în amurgul acela de orizont de Bucureşti. Ce poate fi mai speed decât un pui de curcă? Blazzaj cântând despre asta, desigur. Momentul de maximă intensitate a fost, totuşi, “Urma”. O interpretare minunată, dărâmătoare, orgasmică, îngheţătoare de sânge în vine a unei piese şi aşa dătătoare de fiori reci pe şira spinării. Unul din cele mai grozave cântece pe care urechile mele le-au auzit vreodată, iar sufletul pus de cei de pe scenă în combinaţie cu atmosfera de vis defect din jur n-o să lase momentul ăla să-mi plece prea curând din memorie. Eram deja complet convins, eram al lor. Blazzaj sunt mari, într-adevăr. Foarte, foarte mari.

În final aş mai fi avut parcă chef să stau cu cineva la o băutură, dar reuşisem cumva să mă rătăcesc de toţi cunoscuţii pe care-i găsisem acolo (inclusiv de Raluca, pe care n-o mai văzusem de câţiva ani buni iar eu o ştiam pe undeva prin Olanda - deci Motoarele chiar n-au degeaba reputaţia pe care o au!). Aşadar am purces cătinel pe scări, până afară. Când am coborât, începuseră artificii pe undeva prin Piaţa Revoluţiei, cred. Fain şi inspirat sfârşit de seară, zău aşa.

Ok, lapidaţi-mă pentru că am stat o noapte să-i pun scoci pe gură lui Băsescu. Vedeţi, deja exagerez, nici măcar nu a fost o noapte întreagă, ci două trei ore acolo. Mai puţin decât o sesiune de Oblivion, de exemplu. Oricum, după prima jumătate de oră eram deja transat. În transă, I mean. Groaznic de addictive joculeţul ăla cu scociul pe gură, doapele în urechi şi sacul peste chelie. Iar frustrarea simţită atunci când ratam o lovitură şi mi se ducea dracului tot bonusul ăla gras pe care-l strânsesem era de natură s-o eclipseze şi pe cea produsă de cele mai tari RPG-uri. Eh, şi uite că efortul meu nocturn dublat de nervi întinşi la maxim şi de febră musculară la palma dreaptă fu răsplătit. Puncte strânsei şi eu vreo 4000 şi ceva, suficient cât să mă număr printre câştigătorii produselor de propagandă electorală. Yey. De fapt recunosc, voiam cu orice preţ tricoul ăla cu Niet, mi se părea mult prea tare.
Ştiam că decernarea premiilor pentru eventualii câştigători (chipurile 1000) avea să se desfăşoare joi, adicătelea 17 mai, undeva jurul orei 17. Iar că cei câştigători vor fi anunţaţti prin mail, unde li se va da şi un cod special care urma să le permită accesul la premiu. Ok, fain sistem, toate bune şi reuşite. Ajungând acasă pe la 13, ce zic eu - a, concursul ălora s-a terminat pe la 12, precis au anunţat câştigătorii până acum, că au avut vreme. Mă uit, în inbox nici un mail. Bummer, zic. Să vezi tu că au tras ăştia tare în timpul nopţii şi de pe locul 300 şi ceva m-au trimis până sub 1000.
Pe naiba, că pe la 16 primesc mail de la basesculatinta@… cum că mă aflu totuşi printre cei 1000 de căştigători şi că pentru a-mi ridica premiul trebuie să-mi mişc fundul pentru ca la 16,30 (deci în jumate oră!) să fiu la sediul PD din Modrogan. Bă, se sculă ţinta?! Nu, serios acum, deci eu să presupunem că aş fi avut o viaţă socială şi că aş fi fost departe de vreun calculator la ora aceea. Sunt anormal pentru că mi se pare că pe un canal de comunicare precum mail-ul, chestiile de genul ăsta se anunţă cu cel puţin o zi sau două în avans? Come on, jumătate de oră?!
În sfărşit, noroc (să zicem) că domiciliez nu tocmai departe de Modrogan. Aşa că am tras un tricou pe mine şi m-am dus, doar nu era să ratez aşa moment.
Ajung în cele din urmă şi pe Modrogan, după ce am făcut un ocol cam neinspirat din cauză că nu eram tocmai familiar cu zona. Mă uit, cică numerele de la 1 la 28, parcă. Ok, deci ăsta primul de aici trebuie să fie 1, nu? Ce avem deci? O clădire albă, nu tocmai impunătoare, cu sigla PD în vreo câteva locuri şi cu absolut nici o activitate evidentă prin preajmă în afară de doi nenea burtoşi care zăceau într-o maşină şi discutau. Vizavi, o Dacie break cu însemnele de campanie ale lui Băse părea pustie şi abandonată. Clar, ăştia s-au mişcat repede şi acum au plecat toţi. Damn, rapizi mai sunt şi democraţii ăştia.
Eh, după aia am constatat de-abia că eram în capătul greşit al străzii. Nu lăsaţi asta să intervină în impresia generală pe care o aveţi despre orientarea mea în spaţiu, de obicei nu mă descurc tocmai rău, dar strada aia e chiar ciudăţică. În fine, în capătul celălalt era într-adevăr o clădire maaare tot cu însemnele PD (băi, ăştia mai au oleacă şi cumpără toată strada!) şi cu multă lume muşuroind pe-acolo.

Am reperat relativ repede corturile de unde se împărţeau tricourile oferite ca premiu. Modelul meu se dădea tocmai în fundul curţii, fi-r-ar el să fie, aşa că a trebuit să traversez o mare masă de oameni ca să ajung până acolo. Mulţi susţinători cu steguleţe, tricouri, brăţări de cetăţean suspendat. Ce mai, familia extinsă a lui Băsescu. Prietenoasă adunătură, ce să zic, şi multă lume care părea chiar interesantă. Adică nicidecum genul de lume pe care PSD-ul îl ademeneşte cu mici şi bere la mitinguri cu limbaj violent. N-am văzut mineri, n-am văzut ciobani, n-am văzut-o pe ţaţa Veta cu şorţul de bucătărie şi nici pe nea’ Dumitru cu nasul roşu de vin. Am văzut în schimb mulţi tineri. Deconcertant de mulţi aş zice, pentru oricine a văzut măcar o dată o gaşcă de pesedei, fie şi la televizor.
În fine, am observat la un moment dat că în faţa mea mulţimea era strânsă mai ca la urs, şi mă începusem să mă întreb de ce.

Aha!

Politicos şi zâmbitor dom’ Băsescu, doar era în mijlocul electoratului său, nu? N-am putut să nu o remarc pe o tanti din mulţime care părea tare pătrunsă de eveniment (tanti în bej, cu o geantă mare şi părul scurt care apare pe la mijloc). Fană devotată, pesemne. Sau poate doar groupie :D

La plecare, o chestie care m-a uns pe suflet. La nici 100 de metri de tot circul ăla politic (pentru că altfel n-ai cum să-l numeşti, chiar dacă vine din partea lui Băse), în curtea unei case, la o măsuţă aşezată la umbra teilor şi a castanilor, departe de toată tevatura şi vânzoleala electorală, o familie îşi lua, în tihnă, prânzul.