Scobitori de porţelan

Sau “băăăi, de când n-am mai călcat în Suburbia!”
Adică de ceva mai mult de un an. Not really my kind of place, you know? Give me Clubul Ţăranului any time of the day. Hell, chiar şi Lăptărie. Dar Suburbia… neah.
Şi totuşi, când vrei să-i vezi pe Byron prima dată după prea multă vreme nu-i nici locul ăla atât de rău. Cică se începea la 21. Cum bănuiam, pe la 22,30 s-a dat drumul la cântare.

Au mai constatat şi alţii că românii fumează de…
Problemă acuma - dacă se zice că “bei de stingi”, oare merge să zici că “fumezi de aprinzi”?
În sfârşit, că românii fumează al dracului de mult. Şi de des. Şi în cantităţi industriale, maică! Aţi prins ideea?
Adică în jurul meu erau vreo… 2, 4, 6, 8… hai să zicem 10 oameni. Nu-i greu de imaginat că în permanenţă era cel puţin o ţigară aprinsă undeva la mai puţin de un metru de mine. Dar de obicei erau mai mult de două. Eh, dacă am zis mai demult, nu ştiu dacă aici, că nu-i pot înţelege pe ăia care merg la un concert şi se îmbată pulbere de, probabil, nu mai ţin minte nimic, tot aşa nu pot să-i înţeleg pe ăia care merg la un concert şi dau gata 10 ţigări în 2 ore! I mean… wtf people!
Da’ în sfârşit.
Eu înainte să înceapă: “Ia zi, cu ce încep? Eu zic că A Peaceful Mind.”
:D

Deci cum să spun, cântecul ăla e ceva fantastic, fenomenal, aproape suprem. Da bre, e dragoste de la prima ascultare. E dincolo de orice. And it’s only getting better, de fiecare dată când îl cântă. Ăsta de joi noapte a fost parcă cel mai desăvârşit. Cu tot cu solo de chitară. Mor de nerăbdare şi de curiozitate şi de toate alea să-l aud odată imprimat în studio, sunt convins că o să rupă cam tot.
Apoi ne-am plimbat cu spor prin Forbidden Drama, de la piesa omonimă, trecând prin Fake Life şi ajungând până la On the Road şi Blow Up My Tears. Annoying Detail a fost un deliciu, o coardă din chitara lui Dan nemaisuportând tensiunea a cedat, iar rezultatul a fost admirabil - cu 6fingers preluând la clape solo-ul de flaut al unui Dan preocupat cu chitara sa buclucaşă. De altfel parcă ăsta a fost cel mai plin concert pentru 6fingers, din câte am văzut. L-am auzit cam peste tot, şi a strălucit nu numai în clasicele sale intervenţii de pe Losing Control sau Annoying Detail, ci absolut în tot ce făcea. Solo-ul său din Get Off, cover-ul după Prince cântat la bis, a fost cred cel mai genial solo de clape pe care l-am trăit vreodată.
Un element nou în decor a fost Jacob Glick, anume basistul care a intrat în ecuaţia Byron după ce Szabi s-a retras. Eram curios să văd ce-i poate pielea şi am rămas tare plăcut surprins. Aşadar nu vorbea Dan prostii în interviul ăla de la Radio Lynx când zicea, poate în alte cuvinte, că tipul e un fenomen. Calm, complet în lumea lui, se juca în cel mai dezinvolt mod cu basul şi cu reacţiile noastre, trimiţând din când în când furtuni de note teribil de joase spre deliciul (sau nu) al celor din public. Momentul său de maxim a fost solo-ul din Get Off, când împreună cu Mateşan alcătuia un expeţional duo ritmic. Super, super tare.

Dacă tot n-am avut parte de lansare de videoclip la Blow Up My Tears, Oleg Mutu având, pare-se, niscai probleme cu montajul, apogeul serii aş spune că a fost cântecul nou - Sirens. Hopefully, dacă n-aţi fost de faţă nici n-o să aveţi de unde să-l auziţi :) Îmi place direcţia pe care-o conturează, împreună cu A Peaceful Mind şi Blinded By Sunshine. We’ll only see what the future holds.
Ca de obicei, s-au cântat şi cover-uri, în număr de trei - Paranoid Android, care a sunat rău de tot, adică evil, iar la bis Get Off pe care fiecare şi-a etalat măiestria la instrumentul său şi Lazy, cu care văd că le cam place să închidă concertele. Unele peste altele un concert frumos, iar impresia pe care mi-o lasă cei cinci este din ce în ce mai bună, dacă mai e loc de mai bine. Comunicare excepţională, atât cu publicul cât şi între ei, şi din ce în ce mai multe momente în care pur şi simplu se joacă, dovedind chimia fantastică ce există între ei. Iar the Jacob dude s-a integrat perfect, parcă ar cânta cu formaţia de ani de zile, deşi nici aceasta nu cântă de mai mult de un an şi ceva.

Concluzia, aşadar, este aceeaşi ca data trecută când am scris despre un concert Byron - dacă auziţi că trec pe la voi prin oraş, faceţi tot posibilul să-i vedeţi. Merită.

Vedeţi că are Facultatea de Litere de la Universitatea Bucureşti porţi deschise, de luni adică 17 până mai încolo în cursul săptămânii. Aviz amatorilor, se petrec unele chestii chiar interesante.
À cette occasion, cei de-acolo (am înţeles că ar avea nişte fani în rândurile oamenilor mai însemnaţi din conducere, heheh) s-au gândit să-i aducă pe cei de la Kumm ca să promoveze mă rog, ce-i de promovat pe-acolo, activităţile ce urmează să se desfăşoare şi alte alea. Foarte fain, aduci tineretul la muzică şi printre 1000 de feţe le mai explici şi cam ce-i cu facultatea şi de ce e mişto să păşească zilele astea pe porţile alea deschise. Îmi plac oamenii cu genul ăsta de abordări.

Aşa că a fost cam o oră şi ceva de Kumm, puţin pentru un concert concert dar numai ok pentru o reîncărcare de baterii înaintea unei zile naşpa.
Pfoai de mine, ce poate să-mi scârţâie scaunul.
Locul de desfăşurare, curtea interioară a facultăţii, mi s-a părut absolut genial ales - acustică faină, loc numai bun pentru vreo sută şi ceva de oameni, poate chiar două, iar cineva acolo sus, fie înger fie clown, a avut grijă ca vremea să fie ţuţ. În plus, cineva responsabil cu atmosfera mai lansa din când în când la aer nişte balonaşe de săpun ce se lăsau purtate de vânt deasupra mulţimii şi printre oameni şi pe scenă, de unde străluceau a vis frumos de primăvară în bătaia reflectoarelor până când nu mai rezistau şi sucombau sub privirile curioase ale spectatorilor “uiteee, ce sweet!” care ajungeau să le simtă, mai apoi, pe chipuri sub formă de pulbere fină şi răcoroasă şi parfumată. Băi, fain.

S-au cântat multe piese noi, vreo patru sau cinci, între care un Ţânţar ;)) şi una cu S care nu mai ţin minte cum se numea, dar dau un refresh la memorie mâine şi vă spun (Cri’s got playlist, I’m so proud of her). [update: Sitar îi zice :) ]
Am constatat că Freeze e prea tare, contagioasă cum n-am mai resimţit-o decât pe Hear Myself (care nu fu, de altfel am senzaţia că nici n-o mai prea cântă, which is a terrible shame), iar în general albumul nou se anunţă a fi tare interesant, undeva între eleganţa de pe Different Parties, vioiciunea lui Freeze şi tonurile mai întunecate de pe One Life Left sau Just to Tell.
Am avut în acelaşi timp parte de un 1000 de chipuri reuşit cum nu mai credeam că se poate, şi de Butterflies!
Deci cum să vă spun, Butterflies!
Adică da, deci mă-nţelegeţi, nu? Butterflies! *does the happy dance*

Curse a rupt cam tot, vă prezentăm noul chitarist, Cătălin!, iar spre final am avut parte şi de o porţie de febră galbenă care-a prins tocmai bine, că se făcuse cam friguţ de la o vreme. Sorin a fost şef pe fretless, Andras pe clape, pe Eugen l-a părăsit la un moment dat o coardă şi am avut parte şi de One for Each Day, de Iordache nu mai are rost să zic nimic, cred, pen’că genialitatea lui e deja cum să spun, axiomatică. Iar Cătălin era chiar simpatic când încurca versurile, şi o cam făcea, fie vorba între noi. Dar dacă muzică bună e şi oameni faini şi atmosfeeeră şi…
Bweaaah, nu mai contează.
Şi mă bucur enorm că urmează să plece pentru o lună or so prin Străinezia, să arate şi altora cam ce chestii faine se fac pe-aici.

Iar până se întorc noi avem porţi deschise la Litere, nu uitaţi că de la asta am pornit :D Şi mai avem şi altele, le descoperim pe parcurs.
Se există şi poze, muchas gracias Adi, dar momentan tre să dorm, deci zilele astea.
There are snowflakes in my toothpaste.

Later edit: Poze, cum am promis :) by Adi, Irina, Cri and myself. Enjoy.
(more…)

What about drinking from a waterfall? :)

Am început postul ăsta în engleză, dar mi-am dat seama că nu prea ai cum să vorbeşti despre un concert Byron în engleză. Adică mă rog, ai cum, dar e cam ca nuca în perete, nenatural, ca un bec lăsat să ardă sub lumina soarelui. Azi noapte în Lăptărie a fost a doua oară ever când i-am văzut live (prima fiind cu o săptămână în urmă, la Clubul Ţăranului - altă experienţă al naibii de plăcută şi atunci, I ran into Cătălin Ştefănescu care într-un mod ciudat şi-a amintit de mine - eheee, multă vreme o trecut de-atunci şi multă apă pe Dâmboviţa - şi desigur muzica oameni buni, muzica a guvernat seara aia!) şi pot spune că deja aşteptam momentul cu o oarecare anticipaţie, ştiind cam ce le poate pielea. Am ajuns acolo mai devreme, pe la 9 fără ceva, şi am fost extrem de neplăcut surprins de cât de ostil se arăta mediul - incomparabil cu atmosfera dacă nu caldă măcar plăcută şi oricum mult mai prietenoasă din Clubul Ţăranului. Ok, am ajuns mai devreme, what were our options? În Lăptărie nu te lăsa să intri înainte de 10 (n-am priceput de ce), Cafe Deko avea toate mesele goale dar rezervate, unde naiba ar fi putut cineva cu chef de muzică să stea jos şi să bea o cafea în aşteptarea unui concert? Am I missing something?

În fine, într-un fel sau altul a trecut şi ora aia, oră în care Lăptăria deja se cam umpluse cu lume fel de fel, îi vedeai şi pe trupeţi care încotro, foarte ciudat locul ăla pentru un concert, ciudat pentru că deşi este teribil de incomod (cel puţin aşa am receptat eu) atmosfera este totuşi foarte mişto.
Şi pe la unşpe fără au început.
Ar fi aiurea să descriu acum cât de buni instrumentişti sunt cei cinci - Mateşan cel puţin e peste tot pe tobele lui, omniprezent şi omnipotent ai zice, şi spun cu mâna pe inimă că mi se pare unul din cei mai grozavi toboşari pe care i-am văzut în vreo formaţie, şi am văzut câteva. 6fingers iarăşi, stăpân absolut pe clape, se juca într-un mod fascinant şi cu o plăcere ce i se citea pe chip. De fapt asta pot spune că îi caracterizează pe oamenii ăştia, bucuria care răzbate dinspre ei atunci când cântă, o bucurie sinceră, nedisimulată, un zâmbet larg şi un spirit ludic cât se poate de viu. Ceea ce mi se pare grozav, deoarece este evident atunci când îi vezi că ai în faţa ta o formaţie în adevăratul sens al cuvântului, nicidecum un one-man band aşa cum Dan însuşi declarase la un moment dat că intenţionase să facă. Şi iarăşi mă bucură faptul că Byron este mult mai mult decât o Kurmma, deşi pe alocuri sună şi a una şi a alta şi a mai multe, într-un melanj dacă nu omogen oricum foarte coerent.
În plus, trebuie să fii o formaţie cel puţin foarte bună şi să faci o muzică pe care nu ar putea oricine s-o facă pentru a-mi da fiori pe şira spinării şi a-mi ridica părul de pe mâini. Iar Byron au reuşit aseară treaba asta de vreo trei ori. Blow Up My Tears este o capodoperă, final mai zguduitor ca la piesa asta n-am mai auzit de mult timp. My hopes are about to lose track of me. Asta e muzică în care pătrunzi greu, pe care o savurezi încet, strop cu strop, cu grija de a nu supradoza - pentru că e incredibil de eclectică, de densă, atât ca sunet cât şi ca sentiment. Iar când e cântată la nici trei metri de tine are o energie indiscutabil mai mare.
Ca momente cheie ale serii aş menţiona Losing Control, piesă de dat din cap, hehe \m/, “despre anarhie” cum zicea Dan; desigur Annoying Detail care a devenit, nu ştiu cum, un soi de hit, hitul toamnei probabil din moment ce The Essential Piece este hitul verii :) Desigur un Fake Life după pauza de bere, un Watercolor care m-a mişcat teribil, un There There pe care nu mă aşteptam să-l aud şi, bineînţeles, piesele noi care sunt absolut geniale - Blinded by Sunshine al cărei refren mă îngheaţă cu totul şi cealaltă pe care mereu uit cum o cheamă dar pe care totuşi ştiu că o iubesc. Funny thing, eh?

Şi ar fi fost culmea să-i lăsăm să plece când voiau ei, de altfel ăsta e avantajul scenei din Lăptărie, că n-ai cum să te retragi repede fără să nu te vadă toată lumea :)), aşa că ne-au mai cântat On the Road, alt highlight al albumului, şiiiii…
Lazy!
Care pot să spun că-mi place mai mult decât în varianta originală, fie şi numai fiindcă Dan are o voce mai faină decât Cantat. Mă rog, hai să nu zic mai faină, dar mai puternică, mai viscerală, mai cutremurătoare. Cameleon mai e personajul ăsta, Dan Byron. Iar câştigător este publicul, evident. Reconfortant gând că mai avem aşa artişti excepţionali printre noi. Să-i urmărim cu plăcere azi şi mâine şi multă vreme de-acum încolo.
Deci concluzie, dacă auziţi că au Byron concert prin preajma voastră, mergeţi de-i vedeţi. Indiferent de ce muzică vă unge sufletul de obicei, dacă apreciaţi lucrurile rafinate, profunde, dacă între o sticlă de vin roşu demisec şi o bere PET la 2 litri alegeţi vinul fără să staţi pe gânduri, atunci există şansa ca muzica Byron să fie pe lungimea voastră de undă. Iar cineva care să-ţi fie aproape şi să vorbească pe limba sufletului tău este mereu binevenit.

Ultimul tom al acestei saga contemporane, acum în irealitatea imediată. Eu cu posturile sunt ca şi Tool cu albumele, mă screm 5 ani până iese ceva. Da şi când iese…
Nu, ideea e că am fost prea ocupat cu viaţa aia pe bune în ultimele zile, şi când ajungeam şi eu la PC eram prea obosit ca să mă chinui să leg două vorbe, aşa că preferam să mă joc Oblivion. Am reuşit să urc 3 nivele în cam tot atâtea zile, ceea ce nu e rău deloc - am acum un Imperial de level 17 care tocmai a fost admis în Arcane University şi despre care o să vorbesc altădată.
Pentru că acum dăm calendarul cu 14 zile în urmă.

Orice aţi face, dacă ajungeţi prin Sibiu încercaţi să evitaţi restaurantul Bufniţa. Nu mai ştiu cine ni-l recomandase că vezi doamne e mâncare bună şi ieftină, aşa că ne hotărâsem să încercăm şi noi marea cu degetul. Ajungem acolo, vreo paişpe oameni flămânzi şi însetaţi, aşteptând să fim ospătaţi cum se cuvine. În total, pe terasa restaurantului am petrecut cam două ore, dintre care
- douăzeci de minute a durat până am reuşit să convingem un chelner să ne aducă un meniu;
- cam încă douăzeci de minute au trecut până ne-a fost luată comanda;
- jumătate de oră a trecut numai până în momentul în care ne-au fost aduse băuturile;
- de la băuturi până când am primit şi mâncarea (şi nu comandasem cine ştie ce fructe de mare sau brânzeturi de prin Patagonia) au mai trecut vreo douăzeci de minute;
- propriu-zis am mâncat maxim jumătate de oră.
De notat faptul că, la un moment dat, chelneriţa a reuşit să dărâme un pahar plin cu bere, după care a fugit în restaurant şi probabil s-a ascuns acolo, că pe la noi n-a mai trecut. Aşadar descurcă-te cu şerveţele, fă curat pe masă şi plăteşte la final şi trei sferturi dintr-o bere neconsumată. Plus de asta, cineva voia cuburi de gheaţă în limonadă. A durat aşa de mult încât până ni s-au adus, nu mai era limonada.
Cred că a fost prima dată în viaţa mea când la un restaurant am plătit fix.

Ziua se anunţa a fi lejeră, aşa că am mai dat o tură de centru, am mai inoportunat câţiva vânzători de magazine, am mai întâlnit nişte lume. Era mişto să-ţi zâmbeşti cu oameni pe care nici nu ştiai cum îi cheamă, dar pe care ştiai că îi văzuseşi dând din cap lângă tine la concertele din ziua precedentă. Mai erau unii care făceau chetă, alţii care beau bere pe jos… (asta apropo de un articol apărut mai demult pe Metalhead) în fine, lume multă şi pestriţă, dar majoritatea de treabă.
La Luna Amară mi-am amintit cât de tare mă enervează obiceiul românului de a face pogo pe orice. Sâmbătă se făcuse pogo, din câte am înţeles, până şi pe Gathering. La MDB, cel puţin, era rupere, toţi pletoşii mai… hmmm… solizi împingeau pe toată lumea ca să ajungă cât mai în faţă. Cei care nu apucau se strângeau în cerc şi porneau, desigur, un pogo. Acuma nu vreau să par absurd, sunt de acord că fiecare e liber să se manifeste în maniera în care îi place, dar… parcă uneori e aiurea. Acum, era un grup de inşi care vociferau la greu în faţa scenei, cerând Folclor. Când Mihnea s-a oprit să le explice de ce n-o să mai cânte vreodată Folclor, grupul s-a reprofilat şi a cerut Dizident. Trupeţii s-au lăsat convinşi şi au cântat Dizident, deşi am senzaţia că nu era gândită în playlist. Şi s-a început, desigur, să se facă pogo.
Oricum, amarii păreau bine dispuşi, Mihnea mai glumea din când în când cu unii de prin public, cântecele aveau energie şi… au cântat Somn! La Albastru am mai ridicat eu dintr-o sprânceană dar Somn este superbă.
Lume fantastic de puţină, piaţa era aproape goală.

Viţa a fost cam leşinată, de fapt ei păreau în vervă dar melodiile noi, din care au cântat o grămadă (Adi începuse la un moment dat să şi facă mişto pe tema asta), mi s-au părut complet banale şi lipsite de Viţă. Poate am fost numai eu, nu ştiu. Oricum au cântat şi chestii mai cunoscute - Ozosep, Totata, Basul desigur, Sunetul… pentru Varză n-a mai fost vreme, fi-r-ar el să fie de tight schedule, aşa că au trecut direct la Liber. Zbang, s-a dus şi Viţa.
Am remarcat că virgulă chitaristul avea tricou Tool >:)
Apoooi… au fost After Forever. Băi şi faini mai fură. Se întunecase deja puţintel, începuse să şi picure încet încet, lumea începuse să se mai strângă în Piaţa Mare. After Forever au reuşit să fie ce n-au fost The Gathering cu o seară mai devreme. N-a fost tocmai magic, dar a fost energic. Olandezi dezlănţuiţi. O Floor pur şi simplu grozavă. Publicul a fost câştigat aproape imediat, mie mi s-a părut cel mai genial concert din festival după Anathema şi My Dying Bride, şi cu toate acestea nu am recunoscut decât o melodie din ce au cântat, melodia de pe Prison of Desire care am senzaţia că a fost Follow In the Cry. Ce dacă la un moment dat ploua deja cam tare, muzica era mult prea faină iar energia care venea dinspre scenă alunga orice fior rece. Muzică anti-răceală…? :)

La Iris ne-am retras undeva în spate la o bere. Din când în când ne mai luam poziţie de dat din cap, mai dansam, mai făceam câte o horă sau puţină gimnastică. Deja începusem să fim nostalgici vizavi de experienţa minunată care se apropia totuşi vertiginos de al său final. Nu prea mai conta ce se petrecea pe scenă, pe noi deja ne cuprinsese aşa o stare de visare şi… ce să mai, ia zi, mai facem o d-asta şi la anu’? Nuş bă, că avem bac, astea… Da bă, dar dacă vin Maiden?
Bine, nici nu sper să vină Maiden, ăştia-s buni de umplut Lia, dar aşa ca argument de moment mergea.
De la un moment dat, apăruseră în piaţă nişte copilaşi cam de clasa a 4-a care se zbânţuiau şi ei pe muzica Irişilor. Am senzaţia că fuseseră aduşi de doamna învăţătoare.
Piaţa se golise de multă vreme când în sfârşit am plecat şi noi. Ne-am căutat drumul prin oraş până într-un bar de care auzisem că ar fi fain, ceva cu Tequila R&B, ne-am împrietenit şi cu nişte persoane dubioase pe parcurs, am regretat că n-am jucat un şah, dom’ne, în parcul ăla, am ajuns în R&B…
Mişto locul, muzică faină, bere bună, un barman de treabă cu care am stat la poveşti până în zori, când a trebuit să mergem la tren.

Fi-r-ai tu să fii de Săgeată, cum ne-ai rupt tu din frumoasa noastră reverie sibiană şi ne-ai adus înapoi în agonia de Bucureşti.

Mai citeşte şi:
Volumul I
Volumul II