Scobitori de porţelan

De la Angie citire de data asta, cică să-mi aduc eu aminte, să fac aşa o retrospectivă, să aduc trecutul în prezent, să scormonesc prin ungherele alea prăfuite ale memoriei şi să povestesc despre prima carte pe care am citit-o. Prima prima. Păi ce-mi făcuşi fată, că memoria asta a mea e cu scârţ scârţ, s-or oxidat balamalele şi uşa stă să cadă. Poc.

Neah, glumesc :) N-oi fi ruginit eu chiar de tot.
Prima carte. Adică prima carte pe care să pun eu mâna şi să o citesc şi, eventual, să-mi şi placă pentru ca mai apoi să-mi aduc aminte cu plăcere de ea. Ai zice că e uşor. Mă rog, într-un fel chiar e, însă acum pe moment mi-e cam greu să separ exact, să trag linia aia între perioada când mi se citea şi perioada când deja începusem eu să citesc. Însă cu siguranţă una din primele cărţi care a intrat în viaţa mea a fost Pinocchio de Carlo Collodi. Pe ediţia de atunci, pe care încă o mai am (Chişinău 1991), este o dedicaţie - Crăciun 1991. Eu având puţin peste doi ani la vremea aia sigur că mare treabă nu aveam cu ea, însă ţin minte cât de fascinat puteam să o ascult pe bunica mea când îmi povestea despre Pinocchio şi soarta lui de păpuşă de lemn. Şi ţin minte ce fiori reci îmi dădeau ilustraţiile - atât de genial executate de către Gheorghii (Gheorghe) Zlobin, pictor moldovean după toate aparenţele, despre care din păcate n-am reuşit să aflu mare lucru. Aşa că sunt şanse tare mari ca, odată “desprins” şi deprins cu cititul de unul singur, asta să fie prima carte care să-mi fi căzut în mână. Şi genială carte mai este - versiunea pe bune, vreau să spun, nu alte prostioare de la Disney sau mai ştiu eu ce. În cea mai mare parte a poveştii atmosfera este atât de întunecată şi apăsătoare, iar ilustraţiile o exprimă atât de viu, atât de suprarealist, încât şi acum unele pasaje îmi mai dau fiori.
Eh, unele peste altele, o poveste care garantat îi va impresiona pe copiii mici cărora nu le place la şcoală :)

Voilà şi câteva ilustraţii, pentru a înţelege mai bine ce voiam să zic.

(Entry-ul meu pentru a doua etapă a concursului bloggerilor. Vedeţi articolul, votaţi-l şi lăsaţi un comentariu aici. Mersi :) )

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am un bac şi-o admitere de dat anul ăsta aşa că noaptea DORM.
Sau învăţ.
Aşa că pentru mine Bucureştiul nu-şi deschide porţile spre distracţie.
Aha.
Mai ştiu eu lume care pierde nopţi prin cluburi şi baruri, la aniversări sau concerte, la petreceri unde se beau bere şi vin şi tequila şi, mai nou, vin fiert sau ţuică fiartă. Aşa, de sezon. Mai ştiu eu oameni care se strâng în cluburi micuţe cu podeaua de lemn, gen Live Metal, la concerte nepromovate ale unor trupe obscure de rock sau metal şi se bestializează şi dau din cap şi fumează şi râd şi beau bere. Iar apoi când termină berea mai dau din cap şi mai aprind o ţigară şi mai spun un banc şi mai iau nişte bere, în pauza dintre trupa din deschidere şi headliner. Mai ştiu şi oameni care preferă să poarte o conversaţie şi să bea o cafea sau un ceai sau un cocktail având pe fundal jazz de toate soiurile sau poate ceva ambiental, experimental, avangardist. Cunosc şi pe unii cărora le place să meargă la seri de folk, unde toată lumea e prietenă cu toată lumea iar chitara îşi depăşeşte statutul de instrument devenind mai degrabă o extensie a personalităţii şi a spiritului artistului.
Timp să ai.

Oricum, în ceea ce mă priveşte, cel mai fain punch se bea în Casablanca, cea mai dezgheţătoare ciocolată caldă e de găsit La Margine, cel mai răcoritor Tea Shake îl are Metocul, Green Hours este neîntrecut în materie de cocktail-uri asociate cu muzici care de care mai interesante, uneori poate chiar live, iar când e să fie o noapte de rock sau de metale, tot the good ol’ Jack rămâne de bază, cu tot cu berea lui scumpă - dar atmosfera contează, şi lumea cu care eşti, şi muzica. Iarna, un vin fiert lângă soba din Jack poate căpăta valenţe de basm. Iar vara, dacă te mişti repede, poate ai norocul să găseşti un loc în grădină, la lumină de lumânări şi bâzâituri de ţânţar. Iar dacă norocul tău este încă şi mai mare, vei nimeri acolo într-o noapte în care Tamango dă un recital - numai ţambal, voce hârşită de ţigan şi suflet. Şi atunci ai să priveşti, fie şi numai pentru câteva clipe, lumea cu totul altfel.
Sau dacă nu, poate ai alt noroc, acela de a fi în oraş odată cu Negură Bunget şi de a prinde unul din rarele lor concerte în Old School sau în Live Metal. Cunoscătorii ştiu deja că aşa ceva nu se ratează, însă nimeni nu ar putea să-ţi explice exact ce anume îi îndeamnă să revină ori de câte ori e posibil spre a-i vedea pe timişoreni. Dacă vei asista la aşa ceva şi nu vei pleca din primele zece minute pe motiv de “zgomote imbecile de satanişti nespălaţi” atunci poate ai să înţelegi şi tu. Iar la rockoteca de după vei reveni, încet încet, înapoi în lumea reală, printre prieteni şi fellow metalheads, încercând în acelaşi timp să păstrezi în tine din atmosfera din timpul concertului.
Sau dacă nici Negură nu e, atunci precis (…)

Citeşte în continuare >>

(Entry-ul meu pentru prima etapă a concursului bloggerilor. Vedeţi articolul, votaţi-l şi lăsaţi un comentariu aici. Mersi :) )

Încurcate sunt căile blogului.
Pe bune, să zicem că sunt plin de idei, că îmi vine să comentez tot ce văd, că n-am stare, am aşa o febră în degete, să zicem că simt nevoia să vorbesc, să URLU atunci când ceva nu-mi convine, sau dimpotrivă, să mai fac şi pe altcineva părtaş la o chestie foarte mişto, poate că uneori am o stare de spirit pe care pur şi simplu vreau s-o împărtăşesc cuiva, o alăturare mai interesantă de cuvinte, sau poate că fără cuvinte, dincolo de cuvinte, poate o melodie ori poate o poză ori poate naiba ştie ce mi-o mai trăsni mie prin creier, emisferă dreaptă şi emisferă stângă laolaltă, cortex cerebral, neuroni cu axoni cu teacă de mielină şi teacă Schwann şi încă o teacă pe care n-o mai ţin minte acum. Şi atunci fac şi eu ce am văzut la aproapele meu, cont pe Blogger sau pe Wordpress sau pe alta din ţâşpe miile alea de platforme de blogging, îmi aleg un nickname, îmi fac botezul cu biţi şi pixeli şi devin la rândul meu un Homo sapiens bloguensis, următorul pas în evoluţia umană, omul care şi-a transces condiţia de fiinţă de carne, reinventându-se într-un nou trup care nu transpiră, nu sângerează, nu moare.
Însă existenţa mea în eterul informaţional, virtuala mea nemurire, dacă e s-o luăm aşa, înălţarea mea la pixeli, sunt posibile numai şi numai într-un singur caz - dacă sunt citit. Dacă există şi alţi ochi însetaţi care se adapă de la fântâna mea de biţi. Altfel, toate bătăile mele de aripi sunt inutile, toate eforturile mele de a mă înălţa sunt în van, toate tastaturile pe care le-am schimbat de-a lungul vremii, fie de uzură fie de prea multe căni de cafea vărsate peste ele, au fost degeaba. Şi atunci cum să fac, ce măsuri să iau pentru a capta atenţia publicului, obişnuit de bună seamă să privească la cei câţiva titani ai blogging-ului care se ştiu cu Page Rank-ul cât Casa Poporului? Ce acrobaţii să execut, de câte ori să mă dau peste cap pentru a atrage lumea către mine? Pentru a-i convinge pe oameni de valabilitatea cuvântului meu şi de intensitatea trăirii mele?

Aş putea începe prin a fi copil, preferabil mai mic de 14, hai să zicem 15 ani. Asta singură nu ar fi mare chestie, însă dacă mai adaug şi faptul că trăiesc într-o zonă neagră a planetei, o zonă de conflicte sângeroase al căror sfârşit nu se prea întrevede, să zicem Irak, se schimbă automat datele problemei. Milioane de oameni vor poposi pe pagina mea, încurajându-mă, părându-le rău pentru copilăria mea pierdută, cu inimile îngheţându-le atunci când trec mai mult de două zile fără să postez nimic. Şi, desigur, dând link-ul la toţi prietenii. Ah, era vorba despre promovarea unui blog în România? Păi ce, aveţi senzaţia că România o duce mult mai bine? Blogul unui copil care trebuie să facă zilnic 20 de kilometri pe jos peste dealuri şi prin pădurea cu mistreţi pentru a se duce la şcoală ar fi teribil de interesant, în special în lunile de iarnă; asta dacă ar avea acces la Internet, desigur, dar în condiţiile în care nu există nici măcar un amărât de microbuz care să-l ducă la şcoală, Internetul rămâne cu siguranţă la stadiul de noţiune abstractă.
De bună seamă că (…)

Citeşte în continuare>>

Oricât ar fi Vodafone de şmecheri şi de tari, la un capitol stau dezastruos. Şi asta e puţin spus.
Mă refer la promovarea pe Internet.
Sunt dispus să trec peste faptul că site-ul lor are o interfaţă jenant de tâmpită, în care am pierdut minute bune numai încercând să mă orientez. Deci labirint ca ăla n-am văzut nici la British Council, sau poate doar eu sunt ciudat şi nu ştiu cu ce se mănâncă navigarea asta. În fine, nu asta mă macină pe mine acum, ci felul în care înţeleg ei să-şi promoveze ofertele şi evenimentele. Anume prin bannere afişate pe fel de fel de site-uri.
Ok, asta n-ar fi o problemă, toate companiile fac treaba asta. Însă Vodafone este singura suficient de nesimţită încât să-şi burduşească bannerele cu sunet. Ok, poate nu e chiar singura, dar e singura care face treaba asta sistematic şi cu atâta insistenţă. Oameni buni, NU vă vreau efectele sonore! După ce, aparent, s-a terminat campania aia cu Fernando Alonso, când la fiecare refresh de pagină apărea bannerul ăla însoţit de un atât de sugestiv vruuuuuuummmmmm de maşină de curse, după ce, asta a fost şi mai demult, o melodie ciuntită de la Rolling Stones îmi urla vreo 15 secunde când ajungeam pe o pagină cu banner, acum cea mai nouă găselniţă este Beyoncé! Adică vreo 5 secunde dintr-o melodie de-ale ei pe care eu nu am solicitat-o şi pe care eu nu doresc s-o aud în spaţiul meu de lucru. Păi şi atunci vii tu companie şi mă invadezi? Vă zic eu, în ceea ce mă priveşte cel puţin, singurul efect pe care-l are soiul ăsta de promovare este că mă face să dau un clic pe “X”-ul ăla din colţul paginii pe care o vizitez. Scurt.
Aşa că, în atenţia celor care se ocupă cu publicitatea la Vodafone în special, dar şi la alte companii - NU mai faceţi bannere cu sunet! Or fi ele ultimul răcnet, oţi vrea voi să vă daţi rotunzi că ştiţi Flash, dar vă rog, nu pe nervii mei. Sau măcar luaţi exemplu de la Yahoo şi faceţi activarea sunetului opţională.