Scobitori de porţelan

După cum probabil v-aţi dat seama, este vorba despre concursul de creaţie literară lansat de cenaclul cultural clandestin Drojdia. Pe o pagină A4 de Word cu Arial de 10 aveţi voie să faceţi ce vreţi voi, poezie, proză, dramaturgie sau altceva. Estetic să fie. Detalii mai multe pe site-ul Drojdiei, ideea de bază e că implică juriu şi premii, deci e de participat. Deadline 20 ianuarie, aşa că grăbiţi-vă că mai aveţi vreo săptămână.
Şi dacă habar n-aveţi ce-i aia Drojdia şi ce vrea de la voi, e o ocazie perfectă să aflaţi.
Hai, daţi sfară-n ţară :D

(Entry-ul meu pentru cea de-a treia şi ultima etapă a concursului bloggerilor. Vedeţi articolul, votaţi-l şi lăsaţi un comment aici. Mersi :) )

Sigur, de câte ori n-am auzit chestia asta? De câte ori n-am repetat-o chiar noi înşine, maşinal, convinşi fiind de cât de adevărată e faza? Asta şi cu “trăim în România iar asta ne ocupă tot timpul”. Şi mă rog, variaţiuni pe aceste teme. De câte ori n-am folosit, în mintea noastră cel puţin, asta ca scuză? Hai băi, în ţara asta de căcat n-ai cum să rezolvi nimic ca lumea. Şi uite-aşa ne-a intrat în reflex atitudinea asta, vorba asta; încet încet am ajuns nici să nu ne mai dăm toată silinţa în a întreprinde ceva, convinşi fiind că oricum n-avem nici o şansă din capul locului. În ţara asta băi? Hai fii serios. Şi uite cum credinţa că România este ultimul colţ de lume unde ai vrea să te naşti a prins rădăcini atât de adânci în conştiinţa noastră de popor încât putem la fel de bine s-o numim trăsătură definitorie. Urâm ţara în care ne-am născut pentru că nu este o Italia, o Spania, o orice altceva unde ni se pare nouă că viaţa e mai frumoasă, mai uşoară, mai plină de împliniri. Aş merge chiar într-atât de departe încât să spun că urâm România pentru că încă mai trebuie să ne luptăm pentru a reuşi ceva. Chiar dacă vrem să ne afirmăm în afara ţării, urâm România pentru că nu ne-am născut din capul locului altundeva.
Aşa închidem noi ochii, impunându-ne parcă să nu mai vedem nimic frumos în ceea ce ne înconjoară, să nu mai receptăm nici unul din lucrurile alea mici care ne-ar face viaţa mai frumoasă, repetându-ne la infinit că la noi în România viaţa nu merită trăită, că suntem o ţară de hoţi şi de manelişti, un popor de babe senile care votează cu Iliescu, o naţie de habotnici care au mai mare încredere în Biserică chiar şi decât în ei înşişi. Pierdem astfel din vedere că există atât de multe aspecte pe care poate nici nu le băgăm în seamă la cât de minuscule par, dar care totuşi ne fac nouă viaţa de români mai suportabilă, sau poate chiar mai faină.

Dacă n-aş fi fost român n-aş fi avut nici cea mai vagă idee despre cât de bună poate fi o ceaşcă de ciocolată caldă în Green când afară sunt -20 de grade iar eu stau la cald şi joc cărţi cu cei mai buni prieteni ai mei, pe care de asemenea nu i-aş fi cunoscut. Ca să nu mai spun că n-aş fi avut habar cât de dureros e să vezi acelaşi Green transformându-se, sub ochii tăi, în magazin de haine italieneşti. N-aş fi ştiut cât de tulburător poate fi un cer de toamnă cu frunze căzând în parcul Circului, la fel cum n-aş fi avut idee cât de apăsătoare poate fi o plimbare pe malul Herăstrăului într-o după-amiază al naibii de ceţoasă de februarie, când totul e tăcut şi difuz şi pierdut într-o lumină gri pe care o simţi cu picuri mărunţi şi reci pe piele. N-aş fi aflat că cerul perfect se vede de pe o căpiţă de fân din Căpâlna de Jos într-o noapte caldă de iunie. Aş fi avut şanse minime să ştiu ce-s alea sarmale, dar şanse nule să aflu exact cât de bune sunt sarmalele pe care le face mătuşa mea. Despre citit Topîrceanu, Eminescu, Nichita sau Arghezi în original iar nu se poate pune problema. Iar lui Sorescu dacă-l scoţi din limba română îi masacrezi parcă tot farmecul de oltean. Şi dacă tot suntem aici, habar n-aş fi avut că Radu Beligan sau Olga Tudorache sunt nişte actori monumentali.
Poate că despre Negură Bunget aş fi auzit, ba poate chiar i-aş fi văzut live ceva mai des. Însă nu pot spune la fel despre Urma, de exemplu. Cât despre şansele de a-i fi văzut pe Kumm în concert aniversar, de gală, la Opera din Bucureşti, sau într-o ambianţă intimă (…)

Citeşte în continuare >>

De la Angie citire de data asta, cică să-mi aduc eu aminte, să fac aşa o retrospectivă, să aduc trecutul în prezent, să scormonesc prin ungherele alea prăfuite ale memoriei şi să povestesc despre prima carte pe care am citit-o. Prima prima. Păi ce-mi făcuşi fată, că memoria asta a mea e cu scârţ scârţ, s-or oxidat balamalele şi uşa stă să cadă. Poc.

Neah, glumesc :) N-oi fi ruginit eu chiar de tot.
Prima carte. Adică prima carte pe care să pun eu mâna şi să o citesc şi, eventual, să-mi şi placă pentru ca mai apoi să-mi aduc aminte cu plăcere de ea. Ai zice că e uşor. Mă rog, într-un fel chiar e, însă acum pe moment mi-e cam greu să separ exact, să trag linia aia între perioada când mi se citea şi perioada când deja începusem eu să citesc. Însă cu siguranţă una din primele cărţi care a intrat în viaţa mea a fost Pinocchio de Carlo Collodi. Pe ediţia de atunci, pe care încă o mai am (Chişinău 1991), este o dedicaţie - Crăciun 1991. Eu având puţin peste doi ani la vremea aia sigur că mare treabă nu aveam cu ea, însă ţin minte cât de fascinat puteam să o ascult pe bunica mea când îmi povestea despre Pinocchio şi soarta lui de păpuşă de lemn. Şi ţin minte ce fiori reci îmi dădeau ilustraţiile - atât de genial executate de către Gheorghii (Gheorghe) Zlobin, pictor moldovean după toate aparenţele, despre care din păcate n-am reuşit să aflu mare lucru. Aşa că sunt şanse tare mari ca, odată “desprins” şi deprins cu cititul de unul singur, asta să fie prima carte care să-mi fi căzut în mână. Şi genială carte mai este - versiunea pe bune, vreau să spun, nu alte prostioare de la Disney sau mai ştiu eu ce. În cea mai mare parte a poveştii atmosfera este atât de întunecată şi apăsătoare, iar ilustraţiile o exprimă atât de viu, atât de suprarealist, încât şi acum unele pasaje îmi mai dau fiori.
Eh, unele peste altele, o poveste care garantat îi va impresiona pe copiii mici cărora nu le place la şcoală :)

Voilà şi câteva ilustraţii, pentru a înţelege mai bine ce voiam să zic.

(Entry-ul meu pentru a doua etapă a concursului bloggerilor. Vedeţi articolul, votaţi-l şi lăsaţi un comentariu aici. Mersi :) )

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am un bac şi-o admitere de dat anul ăsta aşa că noaptea DORM.
Sau învăţ.
Aşa că pentru mine Bucureştiul nu-şi deschide porţile spre distracţie.
Aha.
Mai ştiu eu lume care pierde nopţi prin cluburi şi baruri, la aniversări sau concerte, la petreceri unde se beau bere şi vin şi tequila şi, mai nou, vin fiert sau ţuică fiartă. Aşa, de sezon. Mai ştiu eu oameni care se strâng în cluburi micuţe cu podeaua de lemn, gen Live Metal, la concerte nepromovate ale unor trupe obscure de rock sau metal şi se bestializează şi dau din cap şi fumează şi râd şi beau bere. Iar apoi când termină berea mai dau din cap şi mai aprind o ţigară şi mai spun un banc şi mai iau nişte bere, în pauza dintre trupa din deschidere şi headliner. Mai ştiu şi oameni care preferă să poarte o conversaţie şi să bea o cafea sau un ceai sau un cocktail având pe fundal jazz de toate soiurile sau poate ceva ambiental, experimental, avangardist. Cunosc şi pe unii cărora le place să meargă la seri de folk, unde toată lumea e prietenă cu toată lumea iar chitara îşi depăşeşte statutul de instrument devenind mai degrabă o extensie a personalităţii şi a spiritului artistului.
Timp să ai.

Oricum, în ceea ce mă priveşte, cel mai fain punch se bea în Casablanca, cea mai dezgheţătoare ciocolată caldă e de găsit La Margine, cel mai răcoritor Tea Shake îl are Metocul, Green Hours este neîntrecut în materie de cocktail-uri asociate cu muzici care de care mai interesante, uneori poate chiar live, iar când e să fie o noapte de rock sau de metale, tot the good ol’ Jack rămâne de bază, cu tot cu berea lui scumpă - dar atmosfera contează, şi lumea cu care eşti, şi muzica. Iarna, un vin fiert lângă soba din Jack poate căpăta valenţe de basm. Iar vara, dacă te mişti repede, poate ai norocul să găseşti un loc în grădină, la lumină de lumânări şi bâzâituri de ţânţar. Iar dacă norocul tău este încă şi mai mare, vei nimeri acolo într-o noapte în care Tamango dă un recital - numai ţambal, voce hârşită de ţigan şi suflet. Şi atunci ai să priveşti, fie şi numai pentru câteva clipe, lumea cu totul altfel.
Sau dacă nu, poate ai alt noroc, acela de a fi în oraş odată cu Negură Bunget şi de a prinde unul din rarele lor concerte în Old School sau în Live Metal. Cunoscătorii ştiu deja că aşa ceva nu se ratează, însă nimeni nu ar putea să-ţi explice exact ce anume îi îndeamnă să revină ori de câte ori e posibil spre a-i vedea pe timişoreni. Dacă vei asista la aşa ceva şi nu vei pleca din primele zece minute pe motiv de “zgomote imbecile de satanişti nespălaţi” atunci poate ai să înţelegi şi tu. Iar la rockoteca de după vei reveni, încet încet, înapoi în lumea reală, printre prieteni şi fellow metalheads, încercând în acelaşi timp să păstrezi în tine din atmosfera din timpul concertului.
Sau dacă nici Negură nu e, atunci precis (…)

Citeşte în continuare >>