Scobitori de porţelan

Am fost devorat de cărăbuşi. Sau mă rog, ce mama lor or fi chestiile alea mari şi negre care zboară şi pe care le vezi pe trotuar când mergi noaptea la 1 prin oraş şi care uneori prin metode numai de ele cunoscute îţi pătrund în cameră şi se dau cu capul de oglindă şi de ecranul televizorului şi aerul zbârnâie în preajma lor atunci când zboară şi aşa ajungi şi tu să te prinzi că ţi-au invadat teritoriul şi aleluia, că până să te prinzi tu şi-au şi trimis legiunile peste tine, şi acuma treceţi batalioane române Carpaţii că tot degeaba, vin cărăbuşii peste tine sau în fine, ce-or fi chestiile alea negre care mă disperă de câteva zile încoace că mă tot chinui să-i scot din cameră pe ăia care intră că mi-e cam aiurea să-i omor, ca să nu perturb echilibrul vieţii, sau chestia aia despre care citisem eu la jainişti, în fine, ciudăţei oameni mai erau şi ăia dar aveau idei mişto, de fapt eu sunt egoist, nu-i omor pe ei ca să nu-mi bubui definitiv şi irevocabil karma aia care şi-aşa e cam vai de mama ei şi ia mai dă-o-n aia mă-sii de treabă să mai pun şi punct deşi, parcă aşa mişto e acuma că am pornit pe panta asta descendentă că nici tastatura nu mai vrea să se oprească, şi-aşa n-a prea fost cine ştie cât folosită zilele astea punct.
Aşa.
Şi cum spuneam, acum îmi dau seama de cât timp n-am scris nimic în lăcaşul ăsta de cultură de sfecle de zahăr brun, de multă vreme, adică eu două săptămâni m-am chinuit să scriu cronicile festivalului, iar acuma iar am dat-o pe tăceri d-astea că de, e cald şi trebuie să ne menajăm neuronii. Păi zi tu dacă asta mai e cinstit, adică sute, mii, zeci de mii de oameni aşteaptă zilnic un semn de viaţă de la mine, un panseu, o idee, un cuvânt, orice, iar eu îi las aşa ca nesimţitul cu ochii în soare? Nţ-nţ-nţ, păi ruşine să-mi fie.
Chestia e că oricât de gol ţi-e capul, dacă te apuci să aberezi în faţa unei tastaturi tot iese ceva până la urmă. Oricât de cretin ar fi, tot iese. Ce dacă n-are cap şi coadă, noi am mai făcut un post în blog. Măcar se mai atenuează senzaţia că n-am făcut nimic zilele astea, deşi e fals, numai că aşa sunt eu, niciodată nu mă pot mulţumi pe mine însumi, mereu trebuie să-mi impun noi şi noi limite din ce în ce mai sus. Bah, în fond şi la urma urmei ascultăm Neurosis, mai mâncăm o caisă, o să vină şi ora de prânz în curând, aflăm şi ce s-a mai petrecut pe Battlestar Galactica (ah, da, nuş dacă v-am zis dar mă obsedează serialul ăla ;)) ), probabil că o să moară Cain, de fapt sper să moară cât mai violent pentru că mă enervează la culme, apoi… mi-am scos şi manualul de finlandeză la lumină, hai bre că poţi, asta şi cu CAE facem vacanţa asta, şi citim din bibliografia pentru bac că i-a spânzurat bine pe ăştia de anul ăsta, şi uite cum ne umplem noi timpul. Iar apoi venim şi scriem pe blog despre asta, ăfcors.
Aaa, ca fapt divers, i-am văzut pe Cooper şi Manson săptămâna trecută. Nu meritau un post numai despre ei, dar acum că tot am ocazia ţin să zic că au fost tari. De fapt Cooper a fost tare, Manson m-a lăsat cam rece ca să fiu sincer. Deşi eu pentru Manson mă dusesem. Eh, rămânem cu a troubled man for a troubled country :D
Aşa, băi şi cât de geniali sunt Neurosis.

Deci chiar nu credeam că pot să mai primesc veşti în halul ăsta de de căcat. Iar acum totuşi stau în stare de semi-şoc, foarte treaz, ascultând la un volum destul de mare The Gathering. Şi încerc să disipez furia care a crescut furtunos în mine în ultimele ore. Îmi era suficient că mâine o să trebuiască să mă iau în piept cu funcţionarele corupte şi de tot căcatul de la casa de pensii. Sincer, îmi ajunsese treaba asta. De ce mai trebuia să aflu şi că Anneke o să plece din The Gathering? Zău, ce dracu se întâmplă cu lumea asta? Poate sunt infantil, poate e o reacţie de căcat, dar pe bune acum, mi se pare atât de fucked up. E dreptul meu să mi se pară fucked up, nu?
Atât de furtunoasă a fost întâlnirea mea cu muzica asta. Şi atât de sublimă. Nici nu mai ştiu de unde auzisem prima dată de ei, probabil de pe last.fm, nici nu mai ştiu care a fost prima chestie pe care am ascultat-o de la ei, dar câte nopţi n-am îndulcit eu cu Mandylion sau Nighttime Birds. Mi-e pur şi simplu ciudă.
Măcar o să apuc să-i văd, pentru o ultimă oară în formula asta, la Sibiu. De altfel, sper din tot sufletul ca ceilalţi să continue măcar sub un alt nume. Chiar dacă primele două albume tot fără Anneke le-au scos. La Nightwish nu mi se pare aşa de mare baiul, dar parcă ar fi complet aiurea să asculţi The Gathering fără versurile şi vocea ei inegalabilă.
Post de căcat, îmi cer scuze. Dar parcă simţeam nevoia.
Ştire oficială aici, şi pe www.gathering.nl la secţiunea de ştiri. Tot la ea pe blog, Anneke ne informează că formează o trupă nouă, Agua de Annique. Soţul la tobe. Eh, om trăi şi om vedea.

Ştii… poate nu mai e nevoie de mâine. Poate nu mai e nevoie nici de primăvară, nici de muzică, nici de iubire, dacă a fost vreodată cazul, poate nu mai e nevoie de nimic. Poate nu e nevoie decât să stai şi să aştepţi sfârşitul. Un sfârşit dintre cele multe care stau la coadă în zare şi te fac să le observi. Şi te observă. Şi ai vrea să spui ceva, să laşi cuvintele alea nerostite care viermuiesc în adâncul gâtului tău la lumină, să le laşi să se reverse peste ceea ce ar fi trebuit să se fi revărsat acum multă vreme, poate că acum e totuşi vremea lor să trăiască, acum când nu mai e vremea ta. Până la urmă nimic nu-i real, în afară de ceea ce decizi tu că e real. Nu există adevărat şi fals, există numai senzaţii pe care le percepi mai mult sau mai puţin acut. Şi chiar dacă doare, gândeşte-te că nu-i nimic decât informaţie preluată de către creierul tău şi interpretată într-un fel care pe tine nu te avantajează. Descompune durerea între neuronii care o concentrează, vezi, nu e greu, dacă găseşti exact acel loc şi-l anesteziezi clima va fi caldă şi blândă şi frumoasă şi nu va mai trebui să-ţi faci griji pentru nimic. Trebuie numai puţin curaj.
Prea gol e totul ca să mai aibă ceva însemnătate. Prea multă e disperarea, prea negru şi prea rece sfârşitul. Se repetă, se repetă totul, şi e dureros, dar ţine minte ce tocmai ai învăţat despre durere. Hrăneşte-te din energia ei. Priveşte prăpastia în ochi şi zâmbeşte-i. Nu doare, până la urmă nu-i decât ficţiune, e doar o proiecţie a minţii tale. E amuzant câteodată cum îţi poţi schimba realităţile după bunul plac. Cu suficient exerciţiu poţi face parte din ce lume doreşti. Trebuie doar să crezi. Să ştii. Restul e muzică.

Trăiesc într-un oraş greu, cenuşiu, bolnav în fază terminală, ale cărui respiraţii s-au preschimbat cu timpul în vârtejuri de praf. Praful a ajuns peste tot, mai cu seamă acolo unde nu este dorit şi unde nu ar avea ce să caute. Dincolo de străzi, alei, uzine, blocuri, praful a ajuns şi în noi, în ochii noştri, în sinusurile noastre, s-a impregnat în hainele pe care le purtăm şi ni s-a cuibărit adânc în subconştient. De acolo mai izbucneşte din când în când sub forma unor tristeţi nenumite şi fără leac, iar uneori suntem bântuiţi de coşmaruri în care nici măcar noi nu suntem mai mult decât o mână de praf. Ne-a invadat locuinţele, gândurile şi felul de a fi. Plantăm copaci pentru a-i face prezenţa mai suportabilă dar până şi frunzele copacilor sunt copleşite de prezenţa lui şi îi cedează în tăcere. Nimic nu este suficient de ferit de praf, el reuşeşte să acopere orice dacă îi laşi la dispoziţie suficient timp, iar dintre toate noi suntem cu adevărat cei mai expuşi acţiunii sale corozive. Nebunii de noi, care nici nu ştim prea bine cât rău ne face. Neoamenii de noi, pe care nici măcar nu ne mai interesează. Am pierdut legătura cu lucrurile cu adevărat importante, iar în locul lor ne-am construit castele de praf in care ne-am inchis şi în care am orbit. Doar când plouă mai simţim din când în când un fior nebănuit care ne aminteşte din ce în ce mai vag de cum era odinioară.