Scobitori de porţelan

Deci da, am decretat, asta o să fie noapte de King Crimson şi de informatică. Ciudat cum merg atât de fain împreună, adică mă rog, nu tot Crimsonul, dar improvizaţiile alea demente de prin ‘73-’74, cu bassul lui Wetton, vioara lui Cross, tobele lui Bruford şi nu în ultimul rând, chitara lui Fripp. Dacă pare ciudată fraza de adineauri este pentru că am căutat jumătate de oră câte un epitet pentru fiecare instrument, dar mi-a fost pur şi simplu imposibil să găsesc ceva care să nu sune imbecil. De fapt e greu să găseşti ceva care să nu sune măcar pueril, dacă nu imbecil de-a dreptul, când vorbeşti despre aşa ceva. Am încercat, naiba ştie de câte ori, să scriu articole cu pretenţii de cronică despre Red, despre Larks’ Tongues, despre In the Court, dar m-am blocat invariabil după câteva fraze. Citite, sunau stupid. Parafrazând pentru a enşpe mia oară citatul ăla genial care cică ar fi al lui Elvis Costello, a scrie despre King Crimson este ca a dansa despre Église Saint-Eustache. Dacă nu de-a dreptul imposibil, cel puţin teribil de greu. Şi de epuizant.
Aşa că am să mă las în voia arborilor şi-a grafurilor orientate for now, iar pe voi am să vă invit să faceţi împreună cu mine Schimbul de noapte.

PS. Aproape uitasem că creioanele nu s-au născut mecanice.

Salvările n-au odihnă la nici o oră.
Se pare că nici eu, de vreme ce constat treaba asta. Un rest de ciocolată, un pahar de apă care odată, demult, a fost minerală şi un telefon care nici de-al naibii nu mai vibrează. Plus o lumină prea puternică ce se cere stinsă. Episoade de X-Files care stau cuminţi la rând să fie scrise pe suporturi optice întru eliberarea hardului de poveri împovărătoare, mărunţiş aruncat de-a valma pe noptieră şi câteva poze împrăştiate. Afară e o noapte de ceaţă, o noapte portocalie, un portocaliu stins, întunecat, de foc mocnit. Noapte de jar cu oameni de zgură şi cer de catran. Noapte de ciocolată amară, cu temeri reci sărutându-mă pe gât şi cuibărindu-mi-se leneş în subconştient. Şi parcă toate sunt bizare în noaptea asta bizară de februarie, când parcă nici cerul de deasupra, aşa negru şi lipsit de stele, nu mai e cer.
Are să-mi fie dor de oraşul ăsta pentru câteva zile - primăvara poate fi atât, atât de fascinantă când răzbeşte printre ziduri părăginite şi pavaje prăfuite. Iar primăvara este aproape.
Bună seara, Bucureşti. Acum că te-ai trezit, în sfârşit, la lumina cazinourilor, a cafenelelor cu program prelungit şi a cluburilor de noapte, furnicar cosmopolit, ireverenţios şi promiscuu, fac o plecăciune în faţa ta.

Şi câteodată avem nevoie să rătăcim pe un cer, iar pentru asta avem nevoie de un cer pe care să rătăcim, unul care să poată cu adevărat purta numele ăsta, un cer întins, ca un cearşaf albastru peste nisip, peste mare, peste briza de dimineaţă cu pescăruşi şi fire de lumină printre gene, peste valuri cu parfum sărat şi tumult viu, neîncetat, ca o dulce agonie a unor cuvinte nerostite de la începutul lumii. Un cer străpuns de un soare ca-n vara aia de 2002 şi scăldat de o mare cu parfum de acasă. Iar atunci să devenim una cu valurile, una cu norii, una cu orizontul, şi purtaţi pe chemările pescăruşilor să ajungem să descoperim adevărata adâncime a cerului, adevărata înălţime a mării, să ne scufundăm în cer, să înotăm pe fuioare de nor, să facem piruete peste valuri şi să nu ne dăm niciodată, niciodată drumul.
Iar apoi să râdem cu soare în ochi şi nisip printre gene.

inspiré par Alcest

too much trouble in your head
let it out, your time to change

when you climb you can  f a l l
too much fear in your eyes

do not let your beauty die
cannot leave me alone

for the one you live and breathe
for the child you dream to feed

do not let yourself fall
for the madness of the world

for the tears you had to drop 
where is sadness there's hope

can I give

hope of  d e l i v e r a n c e ?

let me heal
wounds of

i n d i f f e r e n c e .

uRMA