Scobitori de porţelan

Să fiu al naibii, n-am auzit de când mă ştiu atâta monedă bătându-se pe faza cu emo ca în zilele astea. Emo în sus, emo în jos. Dă-i presei un oscior de ros şi ea ţi-l face ditamai ciolanul cu măduvă. Brusc nu mai e campanie electorală, nu mai e cutremur în China, nu mai e nimic în afară de puştoaica ce s-a sinucis acu nu demult. Şi bineînţeles, presa cum aude un cuvânt nou îl preia şi-l propagă de nu-l mai recunoaşte nici dracu’ după aia. Bine că aţi auzit şi voi acuma de emo, că n-o exista curentul ăsta de vreo 15 ani.
Mă rog, poate nu la noi.
Dar asta nu-i o scuză pentru amploarea absolut idiotică pe care-a luat-o treaba asta pe absolut toate canalele de comunicare. Mai daţi-i bă, o pauză, că se reîncălzeşte ciorba în mama mă-sii. Şi ce? s-a sinucis o puştoaică. Bine că asculta emo. Bine că n-avea părinţi incapabili să relaţioneze cu ea la cel mai elementar nivel. Bine că nu trăia într-o societate în care e atât, atât de uşor să fii arătat cu degetul, dar al dracului dacă-ţi întinde careva vreo mână să te ridici când eşti la pământ de nu te vezi. Bine că i-a interesat pe toţi de ea înainte să moară.
Dar de ce să nu punem, fi-r-ar al dracului, întrebarea şi invers?
De ce să trăiască? Pentru perspectivele înfloritoare pe care ţi le oferă ţara asta? În care mentalitatea de babă mahalagioaică face tonul în toate domeniile? În care medicii spală pe jos cu tine dacă nu le burduşeşti buzunarele de la halate cu euro? În care poţi să-ţi toceşti retina de la învăţat căci oricum n-ai nici o şansă în faţa şmecheraşilor cu merţan de la tăticu’ şi loc asigurat la facultate? Cu tot cu diplomă?
Să fim serioşi!
Adevărul e că asta nu-i ţară pentru cei slabi. Aici e legea junglei. Aici e regatul celui care dă din coate, calcă în picioare şi scuipă pe jos. Sau, eventual, pe capetele celorlalţi. Al meu, al tău, al tuturor celor care sunt suficient de idioţi încât să mai spere că poate, totuşi, nu e totul pierdut. Pe dracu’ nu e. Dar bine că ne încăpăţânăm ca nişte catâri ce suntem în loc să plecăm cu toţii la căpşuni. Aici nu poţi să trăieşti dacă nu eşti animal. Sau dacă nu înveţi să devii, încet, unul. Dacă ai o fărâmă de sentiment, de trăire veritabilă, dacă dai o singură aparenţă de slăbiciune, cât de mică, eşti terminat.

Dar desigur, de ce să ne punem întrebări incomode când putem spune foarte simplu: “asculta emo”. Şi gata, încă o etichetă artificială a fost creată, încă nişte oameni au fost arătaţi cu degetul ca fiind incompatibili cu sistemul deci periculoşi, iar noi vom putea să dormim liniştiţi pentru încă o noapte în calmul nostru fals, ipocrit dar atât de confortabil.

Pe întuneric mă împiedic de papuci. Pe întuneric uşa scârţâie.
Îmi joacă furnici pe ochi. Ca puricii pe ecranul televizorului când se taie cablul. De la vânt. Ploi. Uragane. Secete, viscoluri, inundaţii, potopuri, ierni nucleare, apa Dâmboviţei s-a prefăcut în sânge, bordurile de marmură s-au preschimbat în pâini iar însuşi asfaltul dintre ele nu e nimic mai mult decât
o condamnare, o instanţă, un verdict, zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de Mâna Albă ci de stencil-ul negru
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
ai înţeles ideea, alege-ţi stăpânii, nu te uita, nu gândi, nu căuta să înţelegi, există şi dă-le lor bani, dă-le lor viaţa ta, dă-le lor sensul tău, fă-le copii pe care să poată să-i educe şi să-i formeze ca zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de Mâna Albă, ci de un ciocan şi o seceră încrucişate şi cu Ion Ilici Iliescu rânjind cald, patern şi aprobator de pe tabloul cu Ceauşescu nu încerca să înţelegi, fă-le copii pe care să poată să-i crească în aceeaşi frică şi supunere oarbă faţă de un zeu mincinos, orb şi mut pentru care nici un om nu e nimic mai mult decât un alt fir de nisip dintre alte zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de rugăciunea de seară ci de crucifixul de 24k de aur şi jeep-ul părintelui spiritual, duhovnic, consilier local, soţ, tată, stâlp al comunităţii, barometru al decenţei şi al moralei
Plâng pentru voi! plâng cu P mare pentru voi pentru că o meritaţi atât de din plin
o merităm atât de din plin
să plouă cu sângele celor 1000 2000 3000 de oameni, unii fără nume, care-au murit ca noi să nu fim, încă, liberi, ci să fim în continuare numai zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de unii sau alţii ci, în cele din urmă, chiar de noi
pentru fiecare 10000 de oameni care ascultă manele a murit cineva acum 18 ani
pentru fiecare 10000 de oameni care scuipă pe jos a murit cineva acum 18 ani
pentru fiecare parlamentar care se scobeşte în nas au murit trei oameni acum 18 ani
Avem şi noi Iisuşii noştri.
Ei n-au înviat. Şi n-o vor face.

România e o ţară atipică. Atunci când nu se fură ca în codru, se fură codrul cu totul.
Concluziile nu le trag eu. O să le tragă toată lumea când o să-nceapă dezgheţurile şi alunecările de teren. Adică mintenaş. O să se tragă aceleaşi concluzii ca acum un an, ca acum doi, şi în cele din urmă iar n-are să se facă nimic. Ăsta-i cercul vicios în care ne zbatem.
Ce poate, totuşi, lumea să facă, este să-i ajute puţin pe cei care au puterea de a pune unele lucruri în mişcare. 2% din impozitul pe care-l plătiţi la stat, nimic mai mult. Bani pe care voi îi pierdeţi oricum, dar care pot însemna enorm dacă ajung unde trebuie. Greenpeace România e numai un exemplu. Think about it. Nu presupune decât completarea unor hârtii pe care oricum le completaţi. Detalii despre cum şi mai ales despre de ce ar trebui să faceţi asta găsiţi aici.
2%.

______________________________________________________

În altă ordine de idei, am reluat şirul fragmentelor de pe nisipuri, so feel free to check out the place. Hopefully n-or să mai fie aşa pauze mari între updates. Deşi locul are momente când se încarcă mizerabil de greu, ştiu.

Să dormiţi bine.

Şi da, am o vagă senzaţie că nu se scrie aşa, dar oricum dacă Tăriceanu nu ştie mai bine, I shouldn’t really be the one to give a damn.
Azi am ieşit în premieră într-un oraş pe care nu l-am recunoscut. Mă rog, nu în totalitate. Parcă ar fi apărut, peste noapte, un nou stat în centrul Bucureştiului. Un fel de Vatican, dacă vreţi, dar de altă natură. Mitocan să-i zicem, pentru a păstra tradiţia “-canurilor”. Un fel de “-stane” şi ele. Mă simţeam, cum spuneam, ca la graniţa unui alt stat, nu neapărat sub asediu dar cu pregnanta senzaţie că ceva e în neregulă. Frontiera era clar delimitată şi era păzită de jandarmi şi poliţişti şi unii care nu ştiu ce erau dar arătau a ţestoase ninja în armurile pe care le purtau. Şi maşini de intervenţie, şi autocare transportând jandarmi tocmai din Maramureş şi Bihor. What-the-fuck?! Asta ca să nu mai zic că pe o porţiune de vreo câţiva metri, aproape de Piaţa Romană, ceva îmi bruia mp3-playerul. Terorist sunt, frate!

În chip ciudat nu i-am văzut nicăieri pe minerii care au venit şi de data asta chiar au plantat panseluţe peste tot prin centru. Au învăţat pesemne şi ei să keep a low profile. Sau or fi învăţat că pentru a planta flori dai cu hârleţul în pământ, nu în capetele studenţilor. Oricum ar fi, Piaţa Universităţii arăta suspect de colorată. M-aş hazarda să zic chiar că-mi place, verdeaţă, flori peste tot, peisaj aprape idilic, mă întreb cât o dura. Şi nu-mi fac probleme că or să le vandalizeze ţiga… ăştia, r(r)omii sau Miticii sau cine ştie ce deştepţi care-şi parchează maşinile peste rondul cu flori. Cel mai probabil or să le ia înapoi chiar ăştia care le-au pus, ADP sau care-or fi, la vreo zi sau două după Summit. Să nu ziceţi că nu v-am zis.
Nu pot totuşi să nu aplaud faptul că în sfârşit, după doi ani şi ceva, s-a terminat şantierul de lângă biserica Colţea. Rezultatul - un scuar, destul de simpatic în felul lui, cu nişte iarbă verde şi nişte dale de granit or something pe jos şi nişte stâlpi de iluminat şi nişte bănci, câteva coşuri de gunoi şi vreo 4, 5 pomi mai ciudăţei. Bon. Să-mi explice acum mie cineva ce mama naibii le-a luat doi ani de zile pentru chestiuţa aia. Simpatică cum o fi, nu-mi explic. Aaa, şi mai sunt şi nişte arcade de tablă cu un soi de şnururi ce atârnă, am senzaţia că alea or să servească mai încolo un scop mai înalt căci din ele pleca o ţeavă care momentan nu duce nicăieri. Deci, în concluzie, tot nu e gata încă!

Mă rog, apropo de verdeaţă. Ştiţi că zilele astea se tot bătea Videanu cu pumnul în piept că avem o grămadă de spaţii verzi, că nu vedem noi dar suprafaţa verde din Bucureşti e în continuă creştere, că am ajuns la vreo 16 metri pătraţi pe cap de locuitor. Asta în condiţiile în care limita de jos din UE e cam pe la vreo 22 de metri pătraţi iar o statistică recentă a unei asociaţii independente arăta că Bucureştiul deţine, de fapt, vreo 7 metri pătraţi pe cap de locuitor, şi asta cu indulgenţă. Ei bine, iată cam ce înţelege Videanu prin spaţiu verde:

Şi nu glumesc, povestea zice că la numărătoarea aia a lui a băgat şi aliniamentele stradale, literalmente orice petic de iarbă pe care se pişă câinii, ba mai mult, chiar şi verdeaţa de care au parte acum răposaţii noştri ce odihnesc prin alde Belu sau Ghencea, cimitirul that is. Pe cât facem pariu că a trecut şi gazonul de pe stadioane? Păi aşa, cu atâta spaţiu verde, boierie frate, putem să mai desfiinţăm şi câteva parcuri pentru parcări şi complexuri comerciale că avem de unde!
În altă ordine de idei, promisesem că povestesc de Bush. Ei bine, unii poate ştiu că până nu demult, maxim o săptămână şi ceva înainte de povestea cu Summitul, Magheru era plin de micuţi Bush. Adică în locul covoraşelor ălea de gazon pe care le vedeţi mai sus, copacii ăia anemici de la marginea drumului erau înconjuraţi de tufe mici, majoritatea uscate. Ei bine, într-o noapte (mai am obiceiul ăsta, să mă preumblu noaptea cu prietenii pe la concerte Byron) am surprins live acţiunea de destufişare a bulevardului. Practic, o mică armată de lucrători la ADP, cred, dezrădăcinau şi aruncau la grămadă într-o basculantă micuţele tufe nevinovate. Needless to say, tot trotuarul era plin de pământ. Iată cum stăteau ăia micii aliniaţi în aşteptarea basculantei.

I’ll miss them.
Dar probabil că nu se încadrau prea bine la profilul de “spaţiu verde” dorit de primar. Sau poate că trecea Bush pe-acolo şi să nu se simtă jignit. Da-i răsuflată gluma asta deja.

În fine, concluzia e că oraşul ăsta nu mai e al meu. Pe de-o parte la propriu, instituindu-se nişte graniţe pe care nu mai ai cum să le treci nici cu paşaportul,  pe de altă parte fiindcă unele bucăţi din el chiar încep să arate a ceva omenesc, iar desigur că asta e de natură să-mi declanşeze toate sistemele de alarmă. Uite bre cum am ajuns, zău aşa.
Dar e valabilă chestia, oricât de ciudat ar suna: când ceva dă semne că merge normal, fii vigilent.