Scobitori de porţelan

Ţineţi minte ziua de azi.
Eventual decupaţi-o din calendar şi puneţi-o bine, la păstrare undeva, sau puneţi-o la marinat, la murat, la conservat, întru groaza şi dezgustul celor ce vor veni. Ziua în care s-au deschis cerurile deasupra epavei ăsteia de oraş, din ele pogorându-se porumbelul roşu, cu secera şi ciocanul în gheare şi cu rânjetul lui Ilici Iliescu în cioc. Ziua în care ne-am bătut joc definitiv şi irevocabil de toţi cei bătuţi şi morţi la “revoluţie”. De toţi cei cărora minerii le-au plantat panseluţe în scăfârlii. De toţi cei care au sperat.
Pe de altă parte, suntem un popor de orbi pentru care nici o cruce a martiriului nu va însemna vreodată nimic. Suntem un popor pentru care “votul liber şi universal” este cea mai mare capcană, cea mai mare rană, cea mai mare greşeală. Suntem un popor care purtăm, fiecare dintre noi, pecetea deziluziei. Există, într-adevăr, un cancer în Bucureşti care trebuie extirpat, şi putem sau nu avea nevoie de un medic pentru asta. Fiecare vot pentru Oprescu este încă o celulă adăugată trupului său hulpav - mă întreb cum de n-a realizat toată lumea chestia asta până acum. Există un cancer care-a făcut metastaze atât de adânci în trupul ţării ăsteia încât va fi nevoie poate de sute de ani pentru o recuperare completă - iar numele său este, după cum cred că vă daţi seama, Ion Ilici Iliescu. III, acest 666 al României care trebuie să piară, odată pentru totdeauna, împreună cu toţi sateliţii săi.
Şi care în loc să piară ne zâmbeşte azi bine-mersi de pe chipul învingătorului domn doctor, reprofilat pe proiectant oniric de autostrăzi.

Cea mai mare glumă. Cea mai mare bătaie de joc la adresa unui Bucureşti atât, atât de încercat.
Să plouă cu pucioasă peste noi. Pe bisturiul însângerat al lui Oprescu e agăţat un rânjet.

Să fiu al naibii, n-am auzit de când mă ştiu atâta monedă bătându-se pe faza cu emo ca în zilele astea. Emo în sus, emo în jos. Dă-i presei un oscior de ros şi ea ţi-l face ditamai ciolanul cu măduvă. Brusc nu mai e campanie electorală, nu mai e cutremur în China, nu mai e nimic în afară de puştoaica ce s-a sinucis acu nu demult. Şi bineînţeles, presa cum aude un cuvânt nou îl preia şi-l propagă de nu-l mai recunoaşte nici dracu’ după aia. Bine că aţi auzit şi voi acuma de emo, că n-o exista curentul ăsta de vreo 15 ani.
Mă rog, poate nu la noi.
Dar asta nu-i o scuză pentru amploarea absolut idiotică pe care-a luat-o treaba asta pe absolut toate canalele de comunicare. Mai daţi-i bă, o pauză, că se reîncălzeşte ciorba în mama mă-sii. Şi ce? s-a sinucis o puştoaică. Bine că asculta emo. Bine că n-avea părinţi incapabili să relaţioneze cu ea la cel mai elementar nivel. Bine că nu trăia într-o societate în care e atât, atât de uşor să fii arătat cu degetul, dar al dracului dacă-ţi întinde careva vreo mână să te ridici când eşti la pământ de nu te vezi. Bine că i-a interesat pe toţi de ea înainte să moară.
Dar de ce să nu punem, fi-r-ar al dracului, întrebarea şi invers?
De ce să trăiască? Pentru perspectivele înfloritoare pe care ţi le oferă ţara asta? În care mentalitatea de babă mahalagioaică face tonul în toate domeniile? În care medicii spală pe jos cu tine dacă nu le burduşeşti buzunarele de la halate cu euro? În care poţi să-ţi toceşti retina de la învăţat căci oricum n-ai nici o şansă în faţa şmecheraşilor cu merţan de la tăticu’ şi loc asigurat la facultate? Cu tot cu diplomă?
Să fim serioşi!
Adevărul e că asta nu-i ţară pentru cei slabi. Aici e legea junglei. Aici e regatul celui care dă din coate, calcă în picioare şi scuipă pe jos. Sau, eventual, pe capetele celorlalţi. Al meu, al tău, al tuturor celor care sunt suficient de idioţi încât să mai spere că poate, totuşi, nu e totul pierdut. Pe dracu’ nu e. Dar bine că ne încăpăţânăm ca nişte catâri ce suntem în loc să plecăm cu toţii la căpşuni. Aici nu poţi să trăieşti dacă nu eşti animal. Sau dacă nu înveţi să devii, încet, unul. Dacă ai o fărâmă de sentiment, de trăire veritabilă, dacă dai o singură aparenţă de slăbiciune, cât de mică, eşti terminat.

Dar desigur, de ce să ne punem întrebări incomode când putem spune foarte simplu: “asculta emo”. Şi gata, încă o etichetă artificială a fost creată, încă nişte oameni au fost arătaţi cu degetul ca fiind incompatibili cu sistemul deci periculoşi, iar noi vom putea să dormim liniştiţi pentru încă o noapte în calmul nostru fals, ipocrit dar atât de confortabil.

Pe întuneric mă împiedic de papuci. Pe întuneric uşa scârţâie.
Îmi joacă furnici pe ochi. Ca puricii pe ecranul televizorului când se taie cablul. De la vânt. Ploi. Uragane. Secete, viscoluri, inundaţii, potopuri, ierni nucleare, apa Dâmboviţei s-a prefăcut în sânge, bordurile de marmură s-au preschimbat în pâini iar însuşi asfaltul dintre ele nu e nimic mai mult decât
o condamnare, o instanţă, un verdict, zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de Mâna Albă ci de stencil-ul negru
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
votaţi Videanu
ai înţeles ideea, alege-ţi stăpânii, nu te uita, nu gândi, nu căuta să înţelegi, există şi dă-le lor bani, dă-le lor viaţa ta, dă-le lor sensul tău, fă-le copii pe care să poată să-i educe şi să-i formeze ca zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de Mâna Albă, ci de un ciocan şi o seceră încrucişate şi cu Ion Ilici Iliescu rânjind cald, patern şi aprobator de pe tabloul cu Ceauşescu nu încerca să înţelegi, fă-le copii pe care să poată să-i crească în aceeaşi frică şi supunere oarbă faţă de un zeu mincinos, orb şi mut pentru care nici un om nu e nimic mai mult decât un alt fir de nisip dintre alte zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de rugăciunea de seară ci de crucifixul de 24k de aur şi jeep-ul părintelui spiritual, duhovnic, consilier local, soţ, tată, stâlp al comunităţii, barometru al decenţei şi al moralei
Plâng pentru voi! plâng cu P mare pentru voi pentru că o meritaţi atât de din plin
o merităm atât de din plin
să plouă cu sângele celor 1000 2000 3000 de oameni, unii fără nume, care-au murit ca noi să nu fim, încă, liberi, ci să fim în continuare numai zeci, sute, mii de fire de nisip spurcate nu de unii sau alţii ci, în cele din urmă, chiar de noi
pentru fiecare 10000 de oameni care ascultă manele a murit cineva acum 18 ani
pentru fiecare 10000 de oameni care scuipă pe jos a murit cineva acum 18 ani
pentru fiecare parlamentar care se scobeşte în nas au murit trei oameni acum 18 ani
Avem şi noi Iisuşii noştri.
Ei n-au înviat. Şi n-o vor face.

România e o ţară atipică. Atunci când nu se fură ca în codru, se fură codrul cu totul.
Concluziile nu le trag eu. O să le tragă toată lumea când o să-nceapă dezgheţurile şi alunecările de teren. Adică mintenaş. O să se tragă aceleaşi concluzii ca acum un an, ca acum doi, şi în cele din urmă iar n-are să se facă nimic. Ăsta-i cercul vicios în care ne zbatem.
Ce poate, totuşi, lumea să facă, este să-i ajute puţin pe cei care au puterea de a pune unele lucruri în mişcare. 2% din impozitul pe care-l plătiţi la stat, nimic mai mult. Bani pe care voi îi pierdeţi oricum, dar care pot însemna enorm dacă ajung unde trebuie. Greenpeace România e numai un exemplu. Think about it. Nu presupune decât completarea unor hârtii pe care oricum le completaţi. Detalii despre cum şi mai ales despre de ce ar trebui să faceţi asta găsiţi aici.
2%.

______________________________________________________

În altă ordine de idei, am reluat şirul fragmentelor de pe nisipuri, so feel free to check out the place. Hopefully n-or să mai fie aşa pauze mari între updates. Deşi locul are momente când se încarcă mizerabil de greu, ştiu.

Să dormiţi bine.