Scobitori de porţelan

De-o grămadă a naibii de mare de vreme n-am mai dat pe-aici. De ce să dau, ca să zic ce? Chef de scris articole să fiu al naibii dacă am avut, adică mă rog, de articole poate-aş fi avut chef, dar stare, asta-mi lipsea, n-aveam stare. În fine. Aşadar de ce să trec, ca să zic că mănânc ciocolată sau că beau apă minerală sau că mă rog, aţi prins ideea? Well that’s usual.
Ce se mai întâmplă nou? I frakked up. Nu atât de grav, dar destul de annoying. Nothing went worse, but it could have gone a tad better than it had. Iar acum fireşte că mă oftic, oftica e tot cu ce rămân mai mereu apparently.
Şi închei ideea asta, căci e intruzivă, nu-mi place încotro se îndreaptă şi, la urma urmei, n-are ce căuta aici.

Aşa, acuma mild spoilers ahead, so be warned!

Băi, sezonul nou de Galactica devine din ce în ce mai mişto. După ce episodul trecut îmi lăsase aşa un gust amărui, împreună cu senzaţia că lucrurile o iau pe arătură la greu şi că totul are să se piardă într-o ciorbă confuză şi cam reîncălzită, iată că Escape Velocity de săptămâna asta ridică puţin ştacheta şi propune nişte idei tare mişto pentru viitor. Mi se pare din ce în ce mai interesantă evoluţia lui Tyrol, mai ales în perioada asta de rahat prin care trece acum, şi cel puţin la fel de interesant începe să mi se pară personajul Tory. I mean… she is such a bitch. And Tigh is just so messed up. Sunt tare curios cum se vor desfăşura lucrurile pe Demetrius, probabil că în episodul următor se vor mai clarifica unele aspecte. De fapt sper, pentru binele lor. Iar în ceea ce-l priveşte pe Gaius, de bine ce în Six of One ziceam că începe să mi se pară tare, tare dubioasă toată faza cu Messiah Baltar iată că tipul are mult, mult sânge în el (desigur, împins de la spate de Sixa din capul lui) şi reuşeşte să provoace massive, and I mean massive stir. Juicy.
Plus de asta, pe măsură ce boala îi avansează Laura devine din ce în ce mai mişto. Adică redevine încet, încet Laura aia care-a avut tupeul să-l înfrunte pe Adama şi să facă lucrurile her way. Într-adevăr, după toate aparenţele, cum zicea şi ea, “when people are getting closer to their death, they just don’t care as much about rules and laws and conventional morality.” Punct ochit.
Pe de altă parte, cel puţin ciudată mi se pare relaţia lui Tigh cu Caprica Six. Atât de ciudată că n-am să comentez mai mult.

Eh, aşteptăm  The Road Less Traveled săptămâna care vine.

Şi uite cum păstrez eu locul ăsta în viaţă. Tot nezicând mare brânză.
Ba da, uite acum am brânză de zis. Că veni vorba. Mi-am amintit şi eu ;))
Hristos a înviat!

E ciudat să afli lucruri pe care n-ar fi trebuit să le ştii. Gives you a rather unique insight on the way things function.

_________________________________________________________

Da, se pare că am o chestie cu posturile scurte these days. Ceea ce e de-a dreptul ciudat, având în vedere că n-am prea avut cine ştie ce realizări monumentale în ultima vreme.

_________________________________________________________

Cum căcat măăă, să fii om normal şi să traduci “Firefly” prin Mercenarii universului?!?!?! I mean, directorilor ăştia de programe or whatever le fac câte-o lobotomie înainte să-i angajeze? Fiindcă da, cică serialul ăla s-a difuzat şi pe la noi. PRO TV, am senzaţia. But wait, things only get better! Ia uite ce-are Cinemagia de zis despre Serenity.

Cãpitanul Malcolm Reynolds, un veteran dintr-un rãzboi civil intergalactic…

Dudes! I’m only gonna say this once, so be focused: galaxie ≠ sistem solar.
Then we have another jewel:

Cei doi erau dezertori ai coalitiei care domina universul…

Ok, pe lângă faptul că “dezertori” este incredibly far-fetched… Bă! Voi vă auziţi?! Întâi o daţi cu galaxia, acum cu universul? Dudes! Cum să subliniez asta mai apăsat?! E un amărât de sistem solar!
M-aş fi legat şi de faza cu “naţiunea Reaver”, I mean really now, naţiune, wtf?! dar nu-mi mai bat capul. Ideea e că unii oameni au nevoie urgentă de noţiuni elementare de astronomie ca să aibă idee despre ce dracu vorbesc când scriu 3 paragrafe amărâte despre un film. Şi eventual, doar eventual, să şi vadă filmul ăla înainte. Ha!

Anyway… cred că o să fac un post întreg despre tradiţia de a traduce titlurile filmelor în cel mai stupid mod.
Which reminds me, abia aştept să văd episodul de mâine din Steaua de Luptă a Galaxiilor. Deşi precis nu pun mâna pe el mai devreme de sâmbătă.

Şi da, am o vagă senzaţie că nu se scrie aşa, dar oricum dacă Tăriceanu nu ştie mai bine, I shouldn’t really be the one to give a damn.
Azi am ieşit în premieră într-un oraş pe care nu l-am recunoscut. Mă rog, nu în totalitate. Parcă ar fi apărut, peste noapte, un nou stat în centrul Bucureştiului. Un fel de Vatican, dacă vreţi, dar de altă natură. Mitocan să-i zicem, pentru a păstra tradiţia “-canurilor”. Un fel de “-stane” şi ele. Mă simţeam, cum spuneam, ca la graniţa unui alt stat, nu neapărat sub asediu dar cu pregnanta senzaţie că ceva e în neregulă. Frontiera era clar delimitată şi era păzită de jandarmi şi poliţişti şi unii care nu ştiu ce erau dar arătau a ţestoase ninja în armurile pe care le purtau. Şi maşini de intervenţie, şi autocare transportând jandarmi tocmai din Maramureş şi Bihor. What-the-fuck?! Asta ca să nu mai zic că pe o porţiune de vreo câţiva metri, aproape de Piaţa Romană, ceva îmi bruia mp3-playerul. Terorist sunt, frate!

În chip ciudat nu i-am văzut nicăieri pe minerii care au venit şi de data asta chiar au plantat panseluţe peste tot prin centru. Au învăţat pesemne şi ei să keep a low profile. Sau or fi învăţat că pentru a planta flori dai cu hârleţul în pământ, nu în capetele studenţilor. Oricum ar fi, Piaţa Universităţii arăta suspect de colorată. M-aş hazarda să zic chiar că-mi place, verdeaţă, flori peste tot, peisaj aprape idilic, mă întreb cât o dura. Şi nu-mi fac probleme că or să le vandalizeze ţiga… ăştia, r(r)omii sau Miticii sau cine ştie ce deştepţi care-şi parchează maşinile peste rondul cu flori. Cel mai probabil or să le ia înapoi chiar ăştia care le-au pus, ADP sau care-or fi, la vreo zi sau două după Summit. Să nu ziceţi că nu v-am zis.
Nu pot totuşi să nu aplaud faptul că în sfârşit, după doi ani şi ceva, s-a terminat şantierul de lângă biserica Colţea. Rezultatul - un scuar, destul de simpatic în felul lui, cu nişte iarbă verde şi nişte dale de granit or something pe jos şi nişte stâlpi de iluminat şi nişte bănci, câteva coşuri de gunoi şi vreo 4, 5 pomi mai ciudăţei. Bon. Să-mi explice acum mie cineva ce mama naibii le-a luat doi ani de zile pentru chestiuţa aia. Simpatică cum o fi, nu-mi explic. Aaa, şi mai sunt şi nişte arcade de tablă cu un soi de şnururi ce atârnă, am senzaţia că alea or să servească mai încolo un scop mai înalt căci din ele pleca o ţeavă care momentan nu duce nicăieri. Deci, în concluzie, tot nu e gata încă!

Mă rog, apropo de verdeaţă. Ştiţi că zilele astea se tot bătea Videanu cu pumnul în piept că avem o grămadă de spaţii verzi, că nu vedem noi dar suprafaţa verde din Bucureşti e în continuă creştere, că am ajuns la vreo 16 metri pătraţi pe cap de locuitor. Asta în condiţiile în care limita de jos din UE e cam pe la vreo 22 de metri pătraţi iar o statistică recentă a unei asociaţii independente arăta că Bucureştiul deţine, de fapt, vreo 7 metri pătraţi pe cap de locuitor, şi asta cu indulgenţă. Ei bine, iată cam ce înţelege Videanu prin spaţiu verde:

Şi nu glumesc, povestea zice că la numărătoarea aia a lui a băgat şi aliniamentele stradale, literalmente orice petic de iarbă pe care se pişă câinii, ba mai mult, chiar şi verdeaţa de care au parte acum răposaţii noştri ce odihnesc prin alde Belu sau Ghencea, cimitirul that is. Pe cât facem pariu că a trecut şi gazonul de pe stadioane? Păi aşa, cu atâta spaţiu verde, boierie frate, putem să mai desfiinţăm şi câteva parcuri pentru parcări şi complexuri comerciale că avem de unde!
În altă ordine de idei, promisesem că povestesc de Bush. Ei bine, unii poate ştiu că până nu demult, maxim o săptămână şi ceva înainte de povestea cu Summitul, Magheru era plin de micuţi Bush. Adică în locul covoraşelor ălea de gazon pe care le vedeţi mai sus, copacii ăia anemici de la marginea drumului erau înconjuraţi de tufe mici, majoritatea uscate. Ei bine, într-o noapte (mai am obiceiul ăsta, să mă preumblu noaptea cu prietenii pe la concerte Byron) am surprins live acţiunea de destufişare a bulevardului. Practic, o mică armată de lucrători la ADP, cred, dezrădăcinau şi aruncau la grămadă într-o basculantă micuţele tufe nevinovate. Needless to say, tot trotuarul era plin de pământ. Iată cum stăteau ăia micii aliniaţi în aşteptarea basculantei.

I’ll miss them.
Dar probabil că nu se încadrau prea bine la profilul de “spaţiu verde” dorit de primar. Sau poate că trecea Bush pe-acolo şi să nu se simtă jignit. Da-i răsuflată gluma asta deja.

În fine, concluzia e că oraşul ăsta nu mai e al meu. Pe de-o parte la propriu, instituindu-se nişte graniţe pe care nu mai ai cum să le treci nici cu paşaportul,  pe de altă parte fiindcă unele bucăţi din el chiar încep să arate a ceva omenesc, iar desigur că asta e de natură să-mi declanşeze toate sistemele de alarmă. Uite bre cum am ajuns, zău aşa.
Dar e valabilă chestia, oricât de ciudat ar suna: când ceva dă semne că merge normal, fii vigilent.

Adică sinteza de ştiri, căci la naiba, inspiraţia pare-se că-i cam pe 0 momentan.
Adică mi-e lene să scot poze din telefon, că aveam material pentru un articol de articol, dar altă dată. A se remarca promovarea subversivă. D-ăsta, cum îi zice… Când faci o campanie publicitară şi începi cu câteva zile înainte să-i şicanezi pe oameni cu frânturi de… aaah, nu-i zice teasing, cum mama mamii lui…
‘ai de capul meu, lapsusul naibii.

În sfârşit.
Azi se pare că a fost o  zi nefastă pentru mai multă lume. Deci să se consemneze, da? că astăzi, treizeci a treia două mii opt, Băsescu şi Geoană au făcut accident de maşină, iar ca urmare Înalt Nu-prea-fericitul Daniel s-a ales cu o gleznă ruptă. Eu zic că se leagă toate chestiile astea dar nu ni se zice nouă. E mâna lui Putin, luaţi aminte! Sau, dacă stau să mă gândesc mai bine, e de fapt  mâna lui Bush, care se răzbună că i-au dezrădăcinat rudele de pe Magheru (link către postul viitor). We are being watched!
Oricum, esenţial în aceste vremuri de primejdie este să ne păstrăm, nu-i aşa, calmul, iar dacă se poate şi câte ceva din sănătatea mintală. Sau, dacă nu, avem alternativa de a părăsi Bucureştiul. Sau Babilonul…? It’s getting really confusing.

În sfârşit, în altă dezordine de idei, pentru că nu am considerat că-i o chestie să merite un post separat, deşi, second thoughts, probabil că este, am să zic despre ultima mea jucărie. De câteva zile, mi-a apărut în stânga, acolo la link-uri, o legătură înspre ceva ce se cheamă “nisipuri project“. Făptaşul sunt eu, care a recurs la această metodă pentru a-şi da un impuls în a contura odată poveştile care-i bântuie prin minte. Acolo vor fi de găsit, aşadar, updatate cu o frecvenţă mai mult sau mai puţin crescută, bucăţele de proză ce, împreună, se vor a alcătui, cândva, unul sau mai multe toturi unitare. A story nursery. Deci check it out, would you? şi lăsaţi eventual şi o vorbă, două, as in feedback, să ştiu şi eu cât de aiurea sau nu mi-e scriitura pentru ochi străini. Vă ţuc şi vă mersi.

Bon, astea fiind zise io mă retrag în noaptea asta răcoroasă, înapoi la… whatever.

Oamenii dormeau chirciţi mofturos peste tot în jurul meu. Mi-am cerut iertare pentru ei.