Scobitori de porţelan

Weird shit happens, să fiu al naibii.
M-am trezit azi în faţa facultăţii la care-am să dau prima admitere peste câteva zile şi m-a trosnit aşa în creştetul capului: băi tu eşti nebuuun?!
Adică.
Adică e groasă. Mai ieri mă învârteam pierdut prin curtea liceului, dezorientat într-o curte goală, căci “ceremonia” de începere a anului şcolar n-avea să înceapă mai devreme de 10 iar eu ajunsesem acolo de pe la 8, ca un boboc speriat de bombe ce eram. Mai ieri pufneam în râs alături de nişte indivizi pe care nu-i ştiam, dar care cică aveau să-mi fie colegi vreo 4 ani de zile, auzind-o pe diriga făcând mişto de toţi ceilalţi boboci speriaţi de bombe care stăteau drepţi în vreme ce imnul se auzea hârâit din antica staţie de amplificare a liceului. Mai ieri petreceam cu colegii ore interminabile la Mc în Romană, trăgând 10 inşi de 2 porţii mici de cartofi, simţindu-ne al naibii de bine şi râzând în draci şi jucând jocuri idioate şi stând mereu la aceeaşi bancă afară, fie vară fie iarnă. Mai ieri m-am operat de apendicită de-am rămas fără notă la logică, şi-a trebuit să-mi facă Andrei o expunere de 20 de minute a materiei din tot semestrul, materie din care urma să fiu ascultat în ora de după. Chestii cu pătratul logic şi tipuri de enunţuri şi sap, sep, sip, sop şi naiba să le mai ia. Băi şi incredibil, dar am luat 9.
Mai ieri am chiulit o zi întreagă de la şcoală ca să mă duc la sesiunea de autografe şi, mai târziu, la concertul Nightwish.

Nu mai ţin minte când anume am învăţat să joc rentz, dar mai ieri stăteam cu orele în Green după ce terminam şcoala, la o ciocolată caldă cu biscuiţi de la şefu’ şi un joc de cărţi. Iar afară erau -20 de grade, iar eu sunam acasă să zic că îmi pare rău, dar ne mai ţine dementa asta de informatică peste program… De altfel, mai ieri făceam info cu nebuna aia cu părul electrizat cu care m-am contrazis jumătate de oră fiindcă-mi pusese 6 pe o lucrare fără nici o greşeală. Şi pe care în cele din urmă mi-a dat 9. Mergând mai departe, mai ieri mergeam cu profa de engleză la bere în timpul programului, împărţindu-ne strategic în vreo 3 grupuri mai mici spre a păcăli vigilenţa tipei de la pază. Unii reuşeau, alţii… Nu, nu păţeau nimic grav, de obicei erau duşi la director şi “pedepsiţi” să aducă fiecare ba câte 10 suluri de hârtie igienică, ba un top de hârtie, numai cei foarte ghinionişti erau puşi să aducă cutii de cretă sau cd-uri blank. De fapt, că veni vorba, mai ieri se plimba tipa de la pază pe culoare cu un umeraş de fier în mână, croind câte două, fără avertisment, pe posterioarele băieţilor.
Oh, the memories…
Mai ieri eram noi extaziaţi că deşi toamnă şi ploua afară, ploaia nu mai ajungea în liceu. Şi mai ieri ne zicea directorul, mândru ca un curcan, că asta se datora ligheanelor pe care le pusese în pod… Mai ieri stăteam în clasă cu gecile pe noi, căci centrala termică fie nu pornea, fie n-avea putere să trimită căldură până la etajul 1.
Colegiu Naţional, nu altceva.
Mai ieri citeam pe roluri piese de teatru la ora de română. Aşa am fost eu şi Leonce, şi Despot Vodă, şi Pantalone, ba chiar am avut o tentativă de Romeo. Soartă crudă pentru Cri, săraca, să fie Julieta…

Mai ieri, dar deja asta se întâmpla mai recent, eram în Piaţa Mare alergând ca dementul înspre scena unde făceau the Gathering probe de sunet. Retrăgându-se apoi pentru a le face loc celor de la MDB care-au încropit ad-hoc un My Hope, the Destroyer. De fapt, mai ieri căutam disperaţi un loc de cazare în Sibiu, după ce pensiunea unde făcusem rezervări ne dăduse camerele. Mai ieri am păşit în căminul ăla care arăta ca după bombardament. Mai ieri am petrecut ultima noapte de ArtMania într-un birt cu nume dubios, printre multe beri, mult rock şi încă şi mai mult somn. Şi cu grijă să nu vină poliţia în vreo razie, căci…
Mai ieri eram minori.
Mai ieri nu aveam drept de vot, aveam scandal acasă dacă ne întorceam mai târziu de zece iar în majoritatea barurilor ni se cerea buletinul dacă voiam bere.
Mai ieri beam Timişoreana în Eden. Acum nici Timişoreana nu mai e ce-a fost, iar Edenul mai trăieşte doar în amintiri. Şi în meniul ăla subtilizat cine ştie când care zace pe la cine ştie cine.
Mai ieri ne băteam cu zăpadă în parcul de la Ateneu. Mai ieri stăteam eu ca popândăul în faţa Operei sperând să reuşesc, cumva, să intru la concertul ăla aniversar Kumm pentru care biletele se epuizaseră cu două săptămâni înainte. Mai ieri am fost la primul meu concert Byron.

Mai ieri umpleam de smiley-faces ciorna de la română oral fiindcă-mi picase Miron Costin.
Cum, aşa repede?
Iar azi mi-am luat foaia matricolă şi adeverinţa de bac şi am văzut, pentru prima dată, locul de care sper să mă lege următorii trei ani. Şi, dacă e să fie, următorii doi de după ăia.
Cum, frate?
Adică nu ştiu cum să-ţi spun, dar mai ieri…

N-am murit băi.
Paradoxal :))

Ba dimpotrivă, am terminat de dat un Bac şi nici măcar n-a ieşit aşa dezastruos precum pronosticam. Dar să nu ne pronunţăm înainte de rezultate, hihi. Nu mai e mult până le aflăm, oricum.
O să-mi ţin cei trei cititori la curent, promit.

În altă ordine de idei…

Yup, surely a teaser :) Am să revin cu detalii, desigur. Zilele astea.

- Ce faci de 1 mai?
- /:)

Şi iată că a venit deja, mama lui, ceea ce înseamnă că au mai rămas mai puţin de două luni până nu dau bacul. Yey.
În altă ordine de idei, ar cam trebui să scriu mai des, deci m-auzi, scrie MAI DES, sau mai mult, sau înţelegi tu. Pentru că dacă scriu mult, nu neapărat şi bine, îmi dau mie senzaţia că nu pierd vremea în cel mai groaznic mod cu putinţă, ceea ce, de fapt, fac. Dar în fine.
Am ajuns într-o fundătură cu blogul ăsta, în caz că n-a observat nimeni mă dau eu în vileag. Cam de vreo lună îşi tot pierde din consistenţă, dar de pe la ultimele posturi a început s-o ia la vale serios. Poate-l redresăm. Poate nu. Poate trebuie numai să se ducă perioada asta relativ idioată prin care trec. Sau poate-s numai eu ciudat şi-mi imaginez chestii, iar calitatea posturilor e cum n-a mai fost, iar numărul de cititori a luat-o prin acoperiş.

Dar stai bă.
Ai febră?
I mean, tocmai de chestia asta am jurat eu, în tăcere, la început de tot, că n-are să-mi pese. “Calitatea posturilor”, auzi,  wtf, am înnebunit? Te pomeneşti că mă transform încet dar ireversibil într-un blogger d-ăla top-class, A-rated, cream of the crop, care-şi măsoară calitatea vieţii după numărul de unici pe secundă. Sau stai, că zic tâmpenii, la ăia-i vorba despre “cantitatea posturilor”, să am pardon.
Oricum ar fi, dacă mă vedeţi vreodată că-mi pun Adsense împuşcaţi-mă. Adică ffs, it’s just… no.
Aşa, what else?

Aaa, e Anathema luna asta! :D *happy dance*
Iar în cele din urmă cred că-mi bag picioarele în Metallica şi-mi păstrez bruma de cash fie pentru investiţii pe termen mai lung (I so need new speakers - mă gândeam la ceva 2.1, sugestii, ponturi?) fie pentru cine ştie ce alte concerte trăsnet or mai avea loc prin toamnă. Sau de ce nu, pentru o fugă prin Europa vara asta, după examene and stuff - căci eu nu plec precum o face Jeg, deşi pentru faza asta I hold him in my greatest respect.
Dar până atunci stăm şi ne reamintim ce mişto e Alternative 4, ne gândim că parcă Judgement e încă şi mai tare, ronţăim cereale dubioase, ne enervăm pe infraroşul de la telefon că merge când are el chef, care nu se sincronizează mereu cu când am eu nevoie, scriem, citim, râdem, glumim dar niciodată, sub nici un chip nu părăsim incinta.

Şi aşa, as a side note, Cristos s-a înălţat! :D

De-o grămadă a naibii de mare de vreme n-am mai dat pe-aici. De ce să dau, ca să zic ce? Chef de scris articole să fiu al naibii dacă am avut, adică mă rog, de articole poate-aş fi avut chef, dar stare, asta-mi lipsea, n-aveam stare. În fine. Aşadar de ce să trec, ca să zic că mănânc ciocolată sau că beau apă minerală sau că mă rog, aţi prins ideea? Well that’s usual.
Ce se mai întâmplă nou? I frakked up. Nu atât de grav, dar destul de annoying. Nothing went worse, but it could have gone a tad better than it had. Iar acum fireşte că mă oftic, oftica e tot cu ce rămân mai mereu apparently.
Şi închei ideea asta, căci e intruzivă, nu-mi place încotro se îndreaptă şi, la urma urmei, n-are ce căuta aici.

Aşa, acuma mild spoilers ahead, so be warned!

Băi, sezonul nou de Galactica devine din ce în ce mai mişto. După ce episodul trecut îmi lăsase aşa un gust amărui, împreună cu senzaţia că lucrurile o iau pe arătură la greu şi că totul are să se piardă într-o ciorbă confuză şi cam reîncălzită, iată că Escape Velocity de săptămâna asta ridică puţin ştacheta şi propune nişte idei tare mişto pentru viitor. Mi se pare din ce în ce mai interesantă evoluţia lui Tyrol, mai ales în perioada asta de rahat prin care trece acum, şi cel puţin la fel de interesant începe să mi se pară personajul Tory. I mean… she is such a bitch. And Tigh is just so messed up. Sunt tare curios cum se vor desfăşura lucrurile pe Demetrius, probabil că în episodul următor se vor mai clarifica unele aspecte. De fapt sper, pentru binele lor. Iar în ceea ce-l priveşte pe Gaius, de bine ce în Six of One ziceam că începe să mi se pară tare, tare dubioasă toată faza cu Messiah Baltar iată că tipul are mult, mult sânge în el (desigur, împins de la spate de Sixa din capul lui) şi reuşeşte să provoace massive, and I mean massive stir. Juicy.
Plus de asta, pe măsură ce boala îi avansează Laura devine din ce în ce mai mişto. Adică redevine încet, încet Laura aia care-a avut tupeul să-l înfrunte pe Adama şi să facă lucrurile her way. Într-adevăr, după toate aparenţele, cum zicea şi ea, “when people are getting closer to their death, they just don’t care as much about rules and laws and conventional morality.” Punct ochit.
Pe de altă parte, cel puţin ciudată mi se pare relaţia lui Tigh cu Caprica Six. Atât de ciudată că n-am să comentez mai mult.

Eh, aşteptăm  The Road Less Traveled săptămâna care vine.

Şi uite cum păstrez eu locul ăsta în viaţă. Tot nezicând mare brânză.
Ba da, uite acum am brânză de zis. Că veni vorba. Mi-am amintit şi eu ;))
Hristos a înviat!