Scobitori de porţelan

În primul şi în primul rând, observ, salut şi sunt încântat de reapariţia lui Angie în peisajul blogosferistic. Văd că a fost darnică şi m-a fericit şi cu o leapşă la care am să răspund ceva mai târziu. Mersi :) În extensie, însă, poate fi şi postul ăsta considerat un soi de răspuns.
Iar acum să purcedem la gâzele noastre.

Ar trebui, first of all, să spun că îmi plac SF-urile. Atât în literatură cât şi în film, parcă ceva mai mult în film. N-am să zic de ce îmi plac, pur şi simplu îmi plac. Am crescut cu Star Trek - The Next Generation (seria originală nu mi-a plăcut de nici o culoare şi sunt mai mult ca sigur că acum nu mi-ar plăcea nici atât), cu Darkskies, cu First Wave şi cu cărticele despre omuleţii gri şi marii blonzi. Dosarele OZN se chemau, dacă şi le aminteşte cineva, şi erau în serie cu alte cărticele despre fel de fel de chestii interesante. În sfârşit, apoi am descoperit şi Star Wars, Andromeda, Voyager, Enterprise şi, târziu de tot, Stargate. Asta ca să menţionez doar serialele, căci filmele sunt prea numeroase. Mă fascinau poveştile petrecute în lumi uneori atât de diferite de a noastră, departe de cotidianul banal şi de mizeria pe care o vedeam şi o trăiam mereu. Îmi găseam nu de puţine ori un refugiu, iar tendinţa asta am păstrat-o, la o altă scară, şi azi. That kinda makes me an escapist, doesn’t it? Dar mă rog, nu zice nimeni că asta ar fi rău.
Oricum, ideea e că o slăbiciune pentru SF am avut demult, terenul era propice cum s-ar spune.

Demult, când acum defunctul (din păcate, căci tare-mi mai plăcea locul ăla) nasparau.com era încă în viaţă, auzisem pe forumul de acolo vorbindu-se despre un serial nou. Numai cuvinte de bine, laude peste laude, toată lumea era atât de entuziasmată proclamându-l the next big thing. Era vorba despre Battlestar Galactica. Mai erau unii, tot acolo, care îl comparau cu alt serial, Firefly, şi îl dădeau câştigător pe acesta din urmă. Nu văzusem nici unul din ele, nici nu prea aveam intenţii să o fac prea curând, cert e că multă vreme mi-au circulat numele astea prin cap. Apoi nasparau.com n-a mai fost, iar viaţa şi-a continuat cursul. La multă vreme după aceea, nici nu mai ştiu ce m-a determinat, am început să mă uit la Battlestar Galactica. Şi n-am mai fost acelaşi ever since.
Se spune despre o carte bună că are capacitatea de a te schimba radical - de a te face să-ţi pui întrebări pe care nu ţi le-ai mai pus, de a te face să priveşti lucrurile din jurul tău într-o altă lumină. Perfect de acord. Însă niciodată n-am auzit spunându-se treaba asta despre un serial TV. I mean… seriously, serial TV? Ăla-i divertisment ieftin pentru mase, e ridicol să spui că aşa ceva ţi-a schimbat viaţa. Cărţi sure, anytime, dar wtf, seriale?!
Ei bine, da.
Fiecare episod mă uimea din ce în ce mai mult. Era ceva grozav cum nu mai văzusem niciodată. Era ceva atât de adevărat, atât de nou, atât de… O experienţă care m-a format, într-un fel, care mi-a deschis ochii, care mi-a ascuţit simţurile. Eram convins că niciodată nu aveam să dau în domeniu peste ceva mai reuşit, mai percutant, mai profund. Ei bine, m-am înşelat.

I’m a Firefly guy.
Galactica este desăvârşit - o poveste cu implicaţii adânci, o atmosferă deseori tensionată şi misterioasă, un studiu aproape brutal al naturii umane. Însă Firefly vine deasupra. Firefly este de suflet.
Povestea în sine este destul de simplă - undeva în viitor, singurele mari puteri supravieţuitoare sunt S.U.A. şi China, care fuzionează spre a forma Alianţa, un guvern la scară globală. Pământul devine de nelocuit iar oamenii pleacă în căutarea unor noi lumi, stabilindu-se într-un alt sistem solar şi păstrând numai amintiri despre Pământul de odinioară (Earth that was). Planetele centrale sunt guvernate de Alianţă, în timp ce planetele de la margine şi sateliţii lor sunt populate de colonişti independenţi. Starea aceasta nu durează mult, căci Alianţa doreşte să-şi extindă influenţa şi asupra lumilor independente, declanşând războiul împotriva acestora. În cele din urmă, după ani de război, independenţii sunt înfrânţi fără drept de apel, intrând sub guvernarea Alianţei. Astea au loc prin 2500.

Firefly este povestea a nouă oameni - nine people looking into the blackness of space and seeing nine different things, după cum spunea creatorul seriei, Joss Whedon. Oameni care au luptat pentru convingerile lor, pentru libertatea lor, şi au pierdut. Oameni forţaţi să-şi reclădească viaţa aproape de la 0, abandonând trecutul care, totuşi, a înghiţit o parte atât de mare din ei. Oameni care se ascund, dar cărora nu le e teamă. O poveste despre hotărâre, despre demnitate, despre capacitatea oamenilor de a se adapta. Aş putea spune că aceasta este tema centrală: luatul de la capăt, starting from scratch, întrucât fiecare din cei nouă are, într-un fel sau altul, propriul trecut de îngropat. Pe parcursul celor 14 episoade povestea se desfăşoară încet sub ochii noştri, piesă cu piesă, iar spre final începe să se întrezărească un tablou grandios şi zugrăvit în culori atât de calde, atât de credibile. Păcat că povestea a fost curmată cu mult înainte de vreme.
Căci Firefly este încă o victimă a meschinăriilor unei industrii cu principii aberante de funcţionare. După producerea a numai 14 episoade, din care doar vreo 11 sau 12 au fost difuzate în cea mai mare bătaie de joc, seria a fost anulată.
De aceasta Firefly înseamnă mai mult decât o producţie TV - este, nu în ultimul rând, o poveste adevărată despre vise frânte brutal şi nevoia de a o lua de la capăt într-un fel sau altul, nevoie resimţită acut de însuşi Joss Whedon după ce reţeaua FOX a anulat seria, păstrând totuşi drepturile de autor asupra numelui şi a mai multor chestii, împiedicându-l să-şi continue proiectul la o altă companie. Firefly a devenit aşadar, în timp, simbolul luminii care nu se stinge, al semnalului care nu poate fi oprit.

“You can’t stop the signal” era tagline-ul filmului Serenity lansat în 2005, la 3 ani de la anularea seriei. Studiourile Universal au sesizat potenţialul poveştii şi au cumpărat de la FOX drepturile de a produce un film de lung metraj bazat pe Firefly. Fanilor nenumăraţi li s-a demonstrat că n-au sperat degeaba în tot acel timp, iar Joss Whedon şi-a dat seama că are o ocazie poate unică de a-şi duce povestea la bun sfârşit. Aşadar Firefly a renăscut prin Serenity, lucru nemaivăzut nicăieri în industrie.
Filmul este, desigur, excepţional - păstrează spiritul seriei, melanjul acela extrem de fresh de SF cu dramă, western, personaje bine conturate, dialoguri sclipitoare şi un decor perfect plauzibil, totuşi duce totul la nivelul unei mari producţii cinematografice. Pe mine, însă, m-a întristat teribil - se vede de la distanţă că e un sfârşit, un punct pus prea devreme unei poveşti cu un potenţial uriaş. Poate pare ciudat, dar m-am ataşat enorm de povestea asta, de semnificaţiile pe care le are sau le poate capăta în funcţie de unghiul din care priveşti. Asta este pentru a-i contrazice pe cei care susţin că este imposibil să faci artă la televizor - ei bine, se poate. Chiar dacă de cele mai multe ori nu durează mult.
But you can’t stop the signal.

Acum Firefly trăieşte în continuare, chiar dacă nu cum şi-ar dori toată lumea, prin intermediul unei serii de benzi desenate scrise de Joss Whedon însuşi. De altfel, chiar zilele astea se lansează al doilea volum din a doua serie. Totodată, în curând se va lansa şi un joc tip MMORPG bazat pe universul Firefly. Povestea încă se mai spune.
Am vorbit enorm, şi tot aş mai avea o grămadă de vorbit. E epuizant să scriu despre aşa un subiect important pentru mine. Nu ştiu ce m-a apucat, dar în sfârşit, it can’t be bad :) Ba poate că am stârnit şi a spark of curiosity acolo în sufletele voastre, and that would mean the world to me.

I don’t care, I’m still free.
You can’t take the sky from me.

Şi da, am o vagă senzaţie că nu se scrie aşa, dar oricum dacă Tăriceanu nu ştie mai bine, I shouldn’t really be the one to give a damn.
Azi am ieşit în premieră într-un oraş pe care nu l-am recunoscut. Mă rog, nu în totalitate. Parcă ar fi apărut, peste noapte, un nou stat în centrul Bucureştiului. Un fel de Vatican, dacă vreţi, dar de altă natură. Mitocan să-i zicem, pentru a păstra tradiţia “-canurilor”. Un fel de “-stane” şi ele. Mă simţeam, cum spuneam, ca la graniţa unui alt stat, nu neapărat sub asediu dar cu pregnanta senzaţie că ceva e în neregulă. Frontiera era clar delimitată şi era păzită de jandarmi şi poliţişti şi unii care nu ştiu ce erau dar arătau a ţestoase ninja în armurile pe care le purtau. Şi maşini de intervenţie, şi autocare transportând jandarmi tocmai din Maramureş şi Bihor. What-the-fuck?! Asta ca să nu mai zic că pe o porţiune de vreo câţiva metri, aproape de Piaţa Romană, ceva îmi bruia mp3-playerul. Terorist sunt, frate!

În chip ciudat nu i-am văzut nicăieri pe minerii care au venit şi de data asta chiar au plantat panseluţe peste tot prin centru. Au învăţat pesemne şi ei să keep a low profile. Sau or fi învăţat că pentru a planta flori dai cu hârleţul în pământ, nu în capetele studenţilor. Oricum ar fi, Piaţa Universităţii arăta suspect de colorată. M-aş hazarda să zic chiar că-mi place, verdeaţă, flori peste tot, peisaj aprape idilic, mă întreb cât o dura. Şi nu-mi fac probleme că or să le vandalizeze ţiga… ăştia, r(r)omii sau Miticii sau cine ştie ce deştepţi care-şi parchează maşinile peste rondul cu flori. Cel mai probabil or să le ia înapoi chiar ăştia care le-au pus, ADP sau care-or fi, la vreo zi sau două după Summit. Să nu ziceţi că nu v-am zis.
Nu pot totuşi să nu aplaud faptul că în sfârşit, după doi ani şi ceva, s-a terminat şantierul de lângă biserica Colţea. Rezultatul - un scuar, destul de simpatic în felul lui, cu nişte iarbă verde şi nişte dale de granit or something pe jos şi nişte stâlpi de iluminat şi nişte bănci, câteva coşuri de gunoi şi vreo 4, 5 pomi mai ciudăţei. Bon. Să-mi explice acum mie cineva ce mama naibii le-a luat doi ani de zile pentru chestiuţa aia. Simpatică cum o fi, nu-mi explic. Aaa, şi mai sunt şi nişte arcade de tablă cu un soi de şnururi ce atârnă, am senzaţia că alea or să servească mai încolo un scop mai înalt căci din ele pleca o ţeavă care momentan nu duce nicăieri. Deci, în concluzie, tot nu e gata încă!

Mă rog, apropo de verdeaţă. Ştiţi că zilele astea se tot bătea Videanu cu pumnul în piept că avem o grămadă de spaţii verzi, că nu vedem noi dar suprafaţa verde din Bucureşti e în continuă creştere, că am ajuns la vreo 16 metri pătraţi pe cap de locuitor. Asta în condiţiile în care limita de jos din UE e cam pe la vreo 22 de metri pătraţi iar o statistică recentă a unei asociaţii independente arăta că Bucureştiul deţine, de fapt, vreo 7 metri pătraţi pe cap de locuitor, şi asta cu indulgenţă. Ei bine, iată cam ce înţelege Videanu prin spaţiu verde:

Şi nu glumesc, povestea zice că la numărătoarea aia a lui a băgat şi aliniamentele stradale, literalmente orice petic de iarbă pe care se pişă câinii, ba mai mult, chiar şi verdeaţa de care au parte acum răposaţii noştri ce odihnesc prin alde Belu sau Ghencea, cimitirul that is. Pe cât facem pariu că a trecut şi gazonul de pe stadioane? Păi aşa, cu atâta spaţiu verde, boierie frate, putem să mai desfiinţăm şi câteva parcuri pentru parcări şi complexuri comerciale că avem de unde!
În altă ordine de idei, promisesem că povestesc de Bush. Ei bine, unii poate ştiu că până nu demult, maxim o săptămână şi ceva înainte de povestea cu Summitul, Magheru era plin de micuţi Bush. Adică în locul covoraşelor ălea de gazon pe care le vedeţi mai sus, copacii ăia anemici de la marginea drumului erau înconjuraţi de tufe mici, majoritatea uscate. Ei bine, într-o noapte (mai am obiceiul ăsta, să mă preumblu noaptea cu prietenii pe la concerte Byron) am surprins live acţiunea de destufişare a bulevardului. Practic, o mică armată de lucrători la ADP, cred, dezrădăcinau şi aruncau la grămadă într-o basculantă micuţele tufe nevinovate. Needless to say, tot trotuarul era plin de pământ. Iată cum stăteau ăia micii aliniaţi în aşteptarea basculantei.

I’ll miss them.
Dar probabil că nu se încadrau prea bine la profilul de “spaţiu verde” dorit de primar. Sau poate că trecea Bush pe-acolo şi să nu se simtă jignit. Da-i răsuflată gluma asta deja.

În fine, concluzia e că oraşul ăsta nu mai e al meu. Pe de-o parte la propriu, instituindu-se nişte graniţe pe care nu mai ai cum să le treci nici cu paşaportul,  pe de altă parte fiindcă unele bucăţi din el chiar încep să arate a ceva omenesc, iar desigur că asta e de natură să-mi declanşeze toate sistemele de alarmă. Uite bre cum am ajuns, zău aşa.
Dar e valabilă chestia, oricât de ciudat ar suna: când ceva dă semne că merge normal, fii vigilent.

Presupun că mai toată lumea a auzit despre tipul care-a ţinut un câine legat într-o galerie de artă să moară de foame şi sete, sub privirile curioşilor. Asta a ajuns, în cele din urmă, să fie considerată “artă”. Că povestea s-a întâmplat acum mai bine de-un an iar noi de-abia acum ne alarmăm pentru treaba asta e altă chestie. Problema pe care mi-o pun eu, acum, este alta.
Cât de departe se poate merge în numele artei?
Ok, asta a sunat cam clişeu, dar e o întrebare perfect legitimă. La fel cum de la un punct arta devine pornografie, la fel de la alt punct, în altă direcţie, devine nimic mai mult decât expresia unei minţi bolnave care are nevoie de ajutor. Sau de o moarte mai mult sau mai puţin violentă, după cum foarte mişto pune problema Lămâia. Ei bine, cum ar fi dacă un alt tip de calibrul primului ar face acelaşi experiment artistic cu un om? Ba mai mult, subiectul să-şi şi dea consimţământul în cunoştinţă de cauză, ceea ce ar pune sub semnul întrebării sănătatea mintală a amândurora. În cazuri d-astea nu e mai bine să forţezi puţin nişte limite şi să intervii? Nu mai pun acum problema de percepţii diferite asupra artei, de imposibilitatea definirii normalităţii, de alte prostii de genul, for fuck’s sake, oricum ai lua-o asta e o chestie bolnavă şi complet nelalocul ei. Şi sper din tot sufletul că nu-i nimeni pe-aici care să nu fie de acord.

Cât de departe se poate merge, aşadar? Ce părere-aţi avea despre cineva care ar considera reprezentările de mai sus artă? La urma urmei, totul e atât de subiectiv.
Temă de reflecţie.