I-am ratat, la naiba, când au venit sâmbăta trecută la Romexpo - i-am ratat cum nu credeam că aş putea vreodată să ratez un concert, mai ales unul pe care-l aşteptam de atât de multă vreme. Formaţia cu unul din cele mai tumultoase parcursuri din ultimele două decenii, formaţia care, ce să mai, a ajutat la scrierea câtorva capitole bune din istoria metalului nouăzecist şi care demonstrează în mijlocul anilor 2000 că încă mai are multe, fantastic de multe resurse. Îi ascult cam de când am deschis pentru prima dată urechile către muzica rock, şi au rămas aproape de mine tot timpul după aceea. N-are rost să mai înşir acum despre cât de eclectică este muzica lor, câte influenţe îi pot fi găsite, cât de diferite sunt albumele lor unul faţă de celălalt - n-aş face decât să repet ce s-a spus înaintea mea de parcă prea multe ori. Da, inspirat şi-au ales numele, dar nu asta contează. Să faci însă muzică fără compromisuri vreme de vreo 13 ani, să ajungi într-un punct extrem de critic şi totuşi să-i faci faţă cu brio, ba mai mult, să revii într-o formă nemaipomenită cu două albume de excepţie unul după altul, asta zic eu că e grăitor.
În sfârşit, despre istoria Amorphis s-ar putea vorbi o grămadă, concluzia mea este că oricum ai lua-o, muzica lor a fost mereu o oază de prospeţime, de calitate, de sentiment, pe un teren unde nu puţine formaţii se chinuie prea tare şi eşuează în repetitivitate şi banal.
Iar acum să vorbim şi despre ultimul album, Silent Waters, care mi-a luat atât de mult să-l pătrund, să-l ronţăi, să-l apreciez. Spre deosebire de Eclipse, fratele lui mai mic, despre care am mai spus că l-am îndrăgit pe loc şi greu i-am mai dat drumul după aceea, Silent Waters m-a redus la tăcere şi m-a lăsat cu inima uşor îndoită. După prima ascultare eram bulversat, nu ştiam ce ar fi trebuit să înţeleg, nu ştiam ce am înţeles, parcă aş fi urmărit un film la viteză dublă sau triplă încercând să-i prind toate detaliile. Epuizantă experienţă. Atunci mi-am dat seama de potenţialul albumului, atunci am realizat că o să am nevoie de multă, multă răbdare pentru a-l asculta şi a începe să-l înţeleg. Următoarele ascultări nu s-au arătat nici ele prea revelatoare, mereu rămânând cu senzaţia că ceva lipseşte, piesa esenţială, că ceva nu se leagă, că salatei îi lipseşte sosul. Sigur că se desprinseseră deja piese preferate - zguduitoarea “Silent Waters”, ambivalenta “Weaving the Incantation” ce oscilează între malefic şi luminos, “The White Swan” - un punct culminant dens şi plin de pasiune. Dar senzaţia de element lipsă era în continuare prezentă.
Şi atunci mi-am dat seama că abordam albumul complet aiurea.
Silent Waters, ca şi alte albume din discografia trupei, îşi are izvorul de inspiraţie în mitologia finlandeză. Dacă Tales From the Thousand Lakes şi Black Winter Day sunt alcătuite din diferite episoade din Kalevala, epopeea naţională finlandeză, Elegy şi My Kantele se inspiră din Kanteletar, o colecţie de poeme folclorice datând de prin secolul 13, iar Eclipse relatează povestea tragică a lui Kullervo cuprinsă în Kalevala (Tuonela având numai numele şi unele teme de inspiraţie folclorică, versurile fiind originale ale lui Pasi Koskinen), iată că ultimul album prezintă povestea lui Lemminkäinen, cuprinsă de asemenea în paginile Kalevalei. Pe scurt, eroul doreşte să ia de soţie pe una din fiicele lui Louhi, o puternică vrăjitoare din ţinuturile Nordului, însă pentru a se dovedi vrednic trebuie, evident, să ducă la îndeplinire trei sarcini. Ultima dintre acestea, uciderea lebedei albe ce trăia pe râul din Tuonela, tărâmul morţilor, se dovedeşte fatală pentru Lemminkäinen - acesta este omorât, iar mama lui, primind această veste printr-un semn, pleacă să-i recupereze trupul, încercând să-l readucă la viaţă.
Eh, asta e povestea care leagă tot albumul laolaltă, care-i dă o structură, un miez, un dinamism dramatic aparte. În lumina asta trebuie ascultate cântecele şi, mai ales, citite versurile. În mod ciudat, ordinea de pe album a pieselor nu corespunde în totalitate cu ordinea din Kalevala a fragmentelor, aşa cum poate ea fi studiată aici. Povestea însă răzbate foarte bine şi aşa, iar fundalul muzical oferit de cei de la Amorphis este cum nu se poate mai nimerit.
Albumul începe în forţă, cu un ton mai întunecat decât orice din istoria recentă a formaţiei. Într-un echilibru perfect de malefic cu melodios, de violent cu melancolic, “Weaving the Incantation” prezintă despărţirea lui Lemminkäinen de mama sa, hotărârea lui nestrămutată de a pleca în căutarea destinului său, de a se înălţa; de asemenea, el lasă în urmă un obiect preţios, o perie de păr moştenită de la tatăl lui, pentru a-i vesti pe cei lăsaţi în urmă în eventualitatea morţii sale. Piesa următoare, “A Servant”, vine cumva în continuarea primei, cu un tempo rapid şi cu vocea death predominantă, şi ne prezintă mai în detaliu motivaţiile interioare ale eroului. De aici încolo, pe tot albumul încep să se simtă puternice tuşe de Elegy, în special în soloistică - un lucru pozitiv, întrucât acestea nu devin niciodată predominante, ci mai degrabă se topesc, se îmbină perfect în peisajul muzical proaspăt făurit de formaţie.
Urmează cea mai cutremurătoare piesă a albumului, lansată de asemenea şi ca prim single - “Silent Waters”. În esenţă tânguirea mamei lui Lemminkäinen confruntată cu incapacitatea de a-şi recupera fiul mort, piesa capătă noi valenţe în refren când devine o veritabilă rugăciune adresată zeului focului - acesta o ajută pe mama îndurerată să recupereze din râu rămăşiţele fiului său, ţinându-l departe pe gardianul apelor întunecate. Piesele următoare, “Towards and Against” şi “I of Crimson Blood” se bazează pe acelaşi balans consacrat între heavy şi mellow - evidenţiat în special în cea din urmă, în care clapele joacă un rol important. “Her Alone” deschide partea mai soft a albumului, fiind o baladă închinată mamei eroului - acesta îşi explică relaţia cu ea şi dragostea ce, în cele din urmă, i-o poartă.
“Enigma” este o piesă oarecum atipică, din care elementele heavy lipsesc cu desăvârşire. Locul lor este luat de o abordare folk, calmă şi totuşi întrucâtva maiestuoasă, încheindu-se ca o sentinţă - ne sunt prezentate călătoria lui Lemminkäinen până în ţinutul lui Louhi şi cele două încercări pe care le duce la bun sfârşit spre a căpăta cea mai frumoasă fiică a vrăjitoarei drept soţie. Mai rămâne însă o ultimă încercare, cea mai periculoasă - capturarea păsării ce sălăşluieşte pe râul morţii. “Shaman” ne duce cu povestea în paralel, din perspectiva mamei, dezvăluindu-ne călătoria iniţiatică pe care aceasta o întreprinde până ajunge la Louhi, de la care află încotro a apucat-o fiul său. Tenta folk rămâne pregnantă, spre final erupând într-un intermezzo aproape psihedelic, amintind de experimentele de pe My Kantele.
Piesa care urmează o consider, cum spuneam mai devreme, punctul culminant al albumului. În “The White Swan” părţile heavy revin, ca şi vocea death, ce contribuie la relatarea moţii lui Lemminkäinen în timp ce vâna lebăda albă. Clapele punctează limpede şi rece linia melodică, solo-ul lui Esa este, cred, cel mai reuşit de pe album, iar interpretarea vocală a lui Tomi Joutsen este, ca de altfel pe tot restul albumului, excepţională - expresivă şi plină de nerv. “The Black River”, piesa de final, se constituie într-un epilog melancolic şi dureros, cu eroul revenind la viaţă dar abandonându-şi căutarea, fiind apoi mereu urmărit de umbra lebedei cele albe. Clapa iarăşi joacă un rol important, amplificând parcă senzaţia de resemnare şi exprimând în acelaşi timp seninătatea, calmul pe care aceasta o aduce.
O surpriză teribil de plăcută o conţine single-ul Silent Waters sub forma piesei “Sign” - un bonus track ce ar sta la fel de bine într-o versiune remasterizată a lui Elegy. Linia melodică este incredibil de addictive, oarecum în neconcordanţă cu tematica totuşi întunecată - mama lui Lemminkäinen descoperă semnul ce vesteşte moartea acestuia, peria de păr lăsată în urmă începând să sângereze.
Aşadar Silent Waters - un album cu adevărat nou, solid, cu o poveste frumos ţesută ca fundal şi cu o interpretare muzicală ireproşabilă. Un frate mai mare al lui Eclipse, o privire aruncată în urmă către Elegy şi, ce e mai important, expresia unei pasiuni nestăvilite pentru muzică şi experiment. O dovadă nu atât de maturitate, pe care consider că Amorphis au atins-o de destulă vreme, cât de continuitate pe linia progresului.
Apropo de experiment - interesant este şi să asculţi piesele în ordinea prezentată în Kalevala, şi anume 5, 2, 6, 4, 1, 7, 9, 11 (Sign), 8, 3, 10. Nu e nici un cifru secret, nu se va descoperi nici o comoară ascunsă, doar un album grozav va fi ascultat din altă perspectivă :) Enjoy.
