Scobitori de porţelan

Genul de chestie care te lasă în the what-the-fuck mood. În faţa unei cafenele de fiţe de prin centru. No comment.

Desigur, e de observat ironia fină pe care eu însumi abia o observ - asocierea dintre sloganul Vodafone şi Emil Cioran. Asta ar putea veni aşadar ca o adăugire sau o reiterare, în spiritul sloganului. Trăieşte fiecare clipă, goddammit, dă-te cu snowboard-ul pe culmile disperării! Sfidează-le! Idei de campanie publicitară. Mai lasă-l pe Cioran, fă-ţi abonament la Vodafone şi dă-te cu placa! Dacă îl privim pe Cioran ca pe un exponent al unei idei, al unui grup de oameni sau al unui stil de viaţă, sinecdocă parcă-i zicea chestiei ăsteia, rezultă lucruri şi mai interesante. Ce-ţi trebuie filozofie când poţi să te dai cu placa? Trăieşte clipa! Sau: Cui îi trebuie Cioran când poţi să filozofezi cu Lucreţia la telefon? Pe pârtie?
Sau desigur, poate era vorba de alt Cioran, de cealaltă Cioran actually, că parcă mai era o tipă pe care-o chema Cristina. Uite, noi şi noi valenţe. Poezie modernă, ce să mai. Tool ar fi invidioşi.
A se dezvolta mai încolo, nu mă mai simt în stare. Parcă prea multe s-au petrecut zilele astea, adică mă-sa ştie, mă înţelegi, s-or fi petrecut. Stau cu chestia asta în draft de like vreo 3 zile şi am chef să-i dau odată publish, să reduc din numărul de drafturi şi să mai…

Aaa, chiar, ce fază aiurea - cred că pe undeva pe drumul dintre Blogspot şi Nimic s-a rătăcit postul în care povesteam de concertul Muse :( Asta ca să mă învăţ minte să salvez măcar în Notepad articolele înainte să le public. Like hell, parcă m-oi apuca eu like ever să fac asta, dar zic şi eu aşa că uite, acu mi-ar fi prins bine. Eh, nu-i bai.
Cred că mă apuc iar să zic de concertele pe care le-am ratat :D Uite, i-am ratat iar pe Negură, întâi la Bestial apoi ieri. Mă rog, alaltăieri, sâmbătă. Când au cântat Paradise Lost în închidere.
Am chef de ceva. Cred că dorm, cel mai bun remediu, mai ales că cică mâine iar mă scol devreme. Chiar vreau să-mi impun un program mai responsabil. Hai.

Salut, sunt Prăjitorul din Oz şi beau apă de la robinet.

“Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Mihai Eminescu

We all so desperately crave for one tiny spark of magic in our lives.
Yet when it shows up, we smother it and pretend we didn’t see a thing.

Such a paradox is our nature.