Obosită, lumea merge la culcare
Ursus-ul e un fel de loterie - dacă ai noroc, e foarte fain. De cele mai multe ori însă, în ultima vreme, e loz necâştigător. Ne pare rău, mai trageţi o dată. Şi evident că dacă eşti om normal nu mai tragi. Timişoreana e de găsit din ce în ce mai greu, Silva brună ce ne mai salvează dar e şi aia rara avis de la o vreme. Adică de când o ştiu, ce să mai. Pfff. Culmea e că şi Cola parcă e din ce în ce mai spălată, Nestea are gust de detergent de vase, Lipton-ul parcă mai e ce mai e, dar şi la ăla s-ar putea uneori să nimereşti cine ştie ce soluţie de spălat geamuri… Numai Bitter Lemon nu m-a dezamăgit niciodată, dar pentru ăla ai nevoie de o anumită stare.
Am trecut ceva cu vederea?
I miss Russchian like hell. Iar o sticlă de Meridor valorează greutatea ei în gin.
Acuma mi-am amintit că într-un post anterior nu mai ştiu ce zisesem de îi trezisem cuiva amintirea ciocolatei Heidi cu mere, de-am căzut apoi într-o cruntă nostalgie şi mi-am amintit de ciocolata Ambasador şi de Meridor. Ia să vedem, ce mai era pe-atunci… Deci first and foremost era Ambasadorul cu mentă, apoi ăla cu mere şi scorţişoară - o nebunie. N-o să le iert că le-au scos de pe piaţă, Kandia de acuma nici nu se compară, not by a longshot. Cam tot pe-atunci trăia şi Fanta de măr verde, care chiar era faină. Da, am ceva cu chestiile verzi, sunt conştient. Ceea ce mă duce încă mai mult înapoi, pe vremea plicurilor de Tang. Anybody remember those? Erau alea de vişine parcă - o nebunie, în special cu sifon proaspăt, rece, de la colţ. Mă rog, vorba vine colţ, era o stradă pietruită, cu căsuţe vechi, plină de praf, la vreo câteva sute de metri de blocul meu. Iar într-una din căsuţele alea era “la sifoane”, unde mă duceam cam din trei în trei zile să fac aprovizionarea. Sifoanele mele aveau capetele de plastic, erau două albastre şi unul roşu, şi ţin minte cât puteam să-i invidiez pe cei care aveau capete metalice, pe care se citea vârsta - şi sticle de sticlă, care formau împreună cu capătul acela metalic un agregat cu un aer atât de aristocrat, rafinat aproape, cu un parfum pe care atunci nu ştiam să-l descriu, dar căruia acum i-aş zice interbelic. Anii ‘20, cu dulceaţă de trandafiri sau de cireşe amare într-o grădină răcoroasă, vara, însoţită de un pahar de sifon rece dintr-o sticlă micuţă, îndesată, cu capăt metalic. Visul unei după-amieze de iulie.
Mă gândesc uneori că mi-am greşit epoca, poate mi-aş fi găsit mai uşor locul atunci, într-o lume mai puţin populată, mai puţin ieftină şi cu mai puţine probleme închipuite. Poate ai fi avut mai mult timp să trăieşti, senzaţia asta o am, cel puţin. Mă întreb în momente de-astea dacă cred sau nu în reîncarnare - n-aş putea spune. Însă uneori e plăcut să mă gândesc la eu dintr-o altă epocă: altcineva, desigur, dar totuşi eu. Funny thought. And tricky as hell.
În orice caz, lumea noastră e obosită. Poate am trăit cam mult şi urmează să se întâmple ceva, genul de chestii care se întâmplă la sfârşitul unei lumi, bunăoară. Sau poate că dimpotrivă, somnul nostru intrauterin se apropie de un sfârşit şi urmează, finally, să deschidem ochii şi să privim cu adevărat în jur. Să ne trezim. Ar fi cazul.
