Scobitori de porţelan

Wow. Just… wow.

De Urma am auzit cam pe la primul Stufstock parcă, sau poate al doilea. Ăla din 2004. Pe vremea aia eram, mă rog, mai tânăr şi foarte, foarte entuziasmat de revelaţia ce se chema Firma şi de albumul lor fenomenal La Orbire. Iar Firma urmau să cânte la Stufstock, iar eu eram tare cătrănit că nu eram în Vamă ci în patul meu de-acasă uitându-mă la televizor la 2 noaptea. În fine, şi cum mă uitam eu pe TVR2 în aşteptarea Firmei, văd ceva ciudat - nişte indivizi pe scenă printre care îl recunosc pe Sorin Erhan din Firma… but Hell, that was no Firma! Iar eu îmi ridic o sprânceană, mă scarpin în cap, casc şi încep să ascult. Şi îmi dau seama că-mi place, dar nu dau mare atenţie căci eu aşteptam Firma şi mi-era somn şi ăştia cu acusticele lor mă adormeau şi mai tare. Ce vreţi, eram mic.
Mă rog.
Suficient să zic că în anii ce-au urmat am prins din ce în ce gustul Urmei, până când am făcut cunoştinţă cu Anger as a Gift iar relaţia s-a oficializat. Pe mulţi îi aud cu Nomad Rhymes, într-adevăr, are un farmec aparte albumul ăla, dar pe mine Anger as a Gift m-a cucerit iremediabil. Nimic nu poate egala magia tristă, resemnarea, praful umed din “Wounds of Indifference”.
Şi trece timpul şi încep să circule veşti despre despărţirea formaţiei, despre o pauză prelungită, despre plecarea lui Byron după ce Domi deja plecase, o întreagă nebuloasă de informaţii din care pentru mine cel puţin nu s-a clarificat mare lucru nici până acum. Cert era că Urma nu mai era, sau că cel puţin nu mai era aşa cum o ştiam eu, aşa cum pot spune că o iubeam. Aşa cum n-am avut niciodată privilegiul să o văd live. Şi cu puţin amar în suflet am început să redescopăr pe Rhymes şi pe Anger şi mereu le găseam noi valenţe, noi repere, noi chestii de care să mă agăţ. Muzica aia care e precum un vin bun. Şi iată că timpul a venit să fac cunoştinţă şi cu cel de-al treilea copil al Urmei, ce a stat poate cam prea mult în pântec, care poate dacă s-ar fi născut puţin, puţin mai repede ar fi putut să întoarcă într-un fel soarta mamei sale. Trend Off, meet the world.

Iar acum revin la ce spuneam în început. Wow. Deci… wow. Mă uit şi nu-mi vine să cred. Auzisem că toată amânarea se datorează pregătirii pachetului grafic, a ambalajului, a hăinuţelor şi, ştiindu-l pe Mani cu deviza lui “fără compromisuri!” care chiar reprezintă mai mult decât doar nişte cuvinte care sună mişto, mă aşteptam la ceva foarte tare, original, breakthrough, cum nu prea s-a mai văzut cel puţin pe plaiurile noastre. Însă rezultatul final chiar m-a lăsat… wow. Booklet-ul cel puţin este o mică bijuterie, cu fotografii sugestive, bine alese, cu un feeling unitar şi în consens cu muzica. Şi mi se pare fain că artwork-ul parcă surprinde exact schimbările prin care a trecut Urma de la Anger încoace. Toată perioada asta tulbure, tumultoasă care a lăsat o Urmă mai puţin caldă, mai matură, mai 21 century-ish, mai adâncă, parcă ceva mai muşcătoare. Şi copleşitor de diversă.
Duse sunt zilele unor melodii precum “This Time” sau “Buy Me With a Coffee”. Încă de la început faci cunoştinţă cu clapele, element nou în muzica Urma, cel puţin folosite în acest fel şi cu aşa un accent mare. Şi sună grozav - adaugă muzicii o notă jazzy, avangardistă, cumva… pretenţioasă, dar teribil de savuroasă. O nouă dimensiune a muzicii Urma, atât de altfel şi totuşi cu aceeaşi esenţă, o evoluţie spectaculoasă şi în bine, aş zice. “What You Pay Is What You Get”, melodia de debut, îţi prezintă cumva ce înseamnă Urma în 2007. Pianul care te introduce într-o atmosferă diferită de ce te-ai fi aşteptat, făcându-te să te întrebi… o fi asta Urma? Sigur? Iar apoi intră bass-ul lui Sorin, inconfundabil şi la fel de surprinzător, de inovativ, care îţi oferă primul reper, primul punct de legătură cu ceea ce ştiai dinainte. Alt reper familiar ar fi, desigur, vocile - Mani evoluând într-un registru parcă mai variat, chiar surprinzător pe “Under My Skin”, dar rămânând la fel de familiar, de primitor, iar Byron fiind, ei bine, Byron, ba chiar parcă unul mai puternic şi mai convins decât până acum. Şi că tot am ajuns la Byron, al treilea element familiar este, desigur, flautul său, care aruncă parcă un parfum de vechi peste ce este nou, aducându-l pe Trend Off mai aproape de precedentele.

Acum, dacă e să menţionez elemente noi în muzica Urma mă cam frig, pentru simplul fapt că-s multe. Am mai zis că-i un album teribil de divers? O mai zic odată. Eclectic şi totuşi admirabil de coerent. 11 muzicieni au participat la înregistrarea albumului, dintre care numai 6 reprezintă formaţia în sine - avem în plus două saxofoane, un alto şi un tenor, vioară şi violă, un didgeridoo care aparent e un instrument de suflat de-al aborigenilor (wonder where that came from) şi un saz, instrumentul ăla cu iz oriental care se face simţit atât de inspirat în “A Place For Me”, un instrument tradiţional kurd. Plus o doză de sintetizatoare, atât de în ton cu coperta rece, metalică, a albumului. Ascultaţi “Over” sau “Roll the Dice” ca să înţelegeţi ideea, experimentele cele mai îndrăzneţe sunt la ele acasă pe albumul ăsta şi sună al naibii de bine. Ca să nu mai zic încă o dată de clapa ce capătă valenţe aproape progresive, stil anii ‘70, pe piese precum “Under My Skin” sau “What Are Friends For?”. Plus chitara electrică ce izbucneşte pe alocuri, niciodată însă excesiv şi niciodată suficient cât să ocupe primul plan.
Iată deci că Urma, după cum zicea şi Mani mai demult, nu a rămas nicidecum la fel, iar asta desigur că poate întrista pe multă lume. Dar mi-e greu să cred că fanii Urma n-ar înţelege principiul muzicii fără compromisuri, şi anume urmarea cursului firesc al lucrurilor. Iar firesc era ca Urma să crească, să se maturizeze, pierzându-şi din căldura şi din fărâma de inocenţă dar păstrându-şi sinceritatea, adâncimea şi dorinţa arzătoare de a lăsa ceva însemnat în urmă. Avem aşadar Trend Off, un album complex, cu multe, multe straturi de analizat, de savurat, ce lasă să se întrevadă o adâncime extraordinară a gândului, o profunzime fascinantă a simţirii.

Piese notabile pot fi toate, mai ales după numai trei ascultări, şi oricum deja ştim că muzica Urmei are capacitatea asta fantastică de a vorbi fiecăruia la un alt nivel, de a oferi fiecărui ascultător ce are nevoie să audă, să simtă, într-un anumit moment. Pentru mine s-au desprins însă, pe lângă “A Place For Me” şi “Is It Fair?” pe care le ştiam datorită clipurilor, şi prima piesă, “What You Pay Is What You Get”, pentru introducerea extrem de potrivită în album; de asemenea “There’s a Time” pentru atmosfera teribil de întunecată la care nu m-aş fi aşteptat, versurile ce sar din melodie şi-mi bântuie mintea şi climaxul cutremurător pe care-l atinge, precum şi “Back To My Room” pe care-o ştiam de undeva şi nu ştiu de unde, sau radio, sau concert, sau mai ştiu eu ce - şi care sună atât de frumos a Urma de mai demult. Plus “Slide” pentru atmosferă şi pentru solo-ul ăla genial din final.
În concluzia concluziei, îi citez chiar pe ei: There is no easy way. Dar atunci când ajungi, în cele din urmă, la rezultatul pe care-l doreai, la scopul pe care voiai să-l atingi, vei şti că a meritat fiecare sacrificiu.

This entry was posted on Tuesday, December 11th, 2007 at 1:46 am and is filed under Muzică, Reviews. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.