Scobitori de porţelan

What about drinking from a waterfall? :)

Am început postul ăsta în engleză, dar mi-am dat seama că nu prea ai cum să vorbeşti despre un concert Byron în engleză. Adică mă rog, ai cum, dar e cam ca nuca în perete, nenatural, ca un bec lăsat să ardă sub lumina soarelui. Azi noapte în Lăptărie a fost a doua oară ever când i-am văzut live (prima fiind cu o săptămână în urmă, la Clubul Ţăranului - altă experienţă al naibii de plăcută şi atunci, I ran into Cătălin Ştefănescu care într-un mod ciudat şi-a amintit de mine - eheee, multă vreme o trecut de-atunci şi multă apă pe Dâmboviţa - şi desigur muzica oameni buni, muzica a guvernat seara aia!) şi pot spune că deja aşteptam momentul cu o oarecare anticipaţie, ştiind cam ce le poate pielea. Am ajuns acolo mai devreme, pe la 9 fără ceva, şi am fost extrem de neplăcut surprins de cât de ostil se arăta mediul - incomparabil cu atmosfera dacă nu caldă măcar plăcută şi oricum mult mai prietenoasă din Clubul Ţăranului. Ok, am ajuns mai devreme, what were our options? În Lăptărie nu te lăsa să intri înainte de 10 (n-am priceput de ce), Cafe Deko avea toate mesele goale dar rezervate, unde naiba ar fi putut cineva cu chef de muzică să stea jos şi să bea o cafea în aşteptarea unui concert? Am I missing something?

În fine, într-un fel sau altul a trecut şi ora aia, oră în care Lăptăria deja se cam umpluse cu lume fel de fel, îi vedeai şi pe trupeţi care încotro, foarte ciudat locul ăla pentru un concert, ciudat pentru că deşi este teribil de incomod (cel puţin aşa am receptat eu) atmosfera este totuşi foarte mişto.
Şi pe la unşpe fără au început.
Ar fi aiurea să descriu acum cât de buni instrumentişti sunt cei cinci - Mateşan cel puţin e peste tot pe tobele lui, omniprezent şi omnipotent ai zice, şi spun cu mâna pe inimă că mi se pare unul din cei mai grozavi toboşari pe care i-am văzut în vreo formaţie, şi am văzut câteva. 6fingers iarăşi, stăpân absolut pe clape, se juca într-un mod fascinant şi cu o plăcere ce i se citea pe chip. De fapt asta pot spune că îi caracterizează pe oamenii ăştia, bucuria care răzbate dinspre ei atunci când cântă, o bucurie sinceră, nedisimulată, un zâmbet larg şi un spirit ludic cât se poate de viu. Ceea ce mi se pare grozav, deoarece este evident atunci când îi vezi că ai în faţa ta o formaţie în adevăratul sens al cuvântului, nicidecum un one-man band aşa cum Dan însuşi declarase la un moment dat că intenţionase să facă. Şi iarăşi mă bucură faptul că Byron este mult mai mult decât o Kurmma, deşi pe alocuri sună şi a una şi a alta şi a mai multe, într-un melanj dacă nu omogen oricum foarte coerent.
În plus, trebuie să fii o formaţie cel puţin foarte bună şi să faci o muzică pe care nu ar putea oricine s-o facă pentru a-mi da fiori pe şira spinării şi a-mi ridica părul de pe mâini. Iar Byron au reuşit aseară treaba asta de vreo trei ori. Blow Up My Tears este o capodoperă, final mai zguduitor ca la piesa asta n-am mai auzit de mult timp. My hopes are about to lose track of me. Asta e muzică în care pătrunzi greu, pe care o savurezi încet, strop cu strop, cu grija de a nu supradoza - pentru că e incredibil de eclectică, de densă, atât ca sunet cât şi ca sentiment. Iar când e cântată la nici trei metri de tine are o energie indiscutabil mai mare.
Ca momente cheie ale serii aş menţiona Losing Control, piesă de dat din cap, hehe \m/, “despre anarhie” cum zicea Dan; desigur Annoying Detail care a devenit, nu ştiu cum, un soi de hit, hitul toamnei probabil din moment ce The Essential Piece este hitul verii :) Desigur un Fake Life după pauza de bere, un Watercolor care m-a mişcat teribil, un There There pe care nu mă aşteptam să-l aud şi, bineînţeles, piesele noi care sunt absolut geniale - Blinded by Sunshine al cărei refren mă îngheaţă cu totul şi cealaltă pe care mereu uit cum o cheamă dar pe care totuşi ştiu că o iubesc. Funny thing, eh?

Şi ar fi fost culmea să-i lăsăm să plece când voiau ei, de altfel ăsta e avantajul scenei din Lăptărie, că n-ai cum să te retragi repede fără să nu te vadă toată lumea :)), aşa că ne-au mai cântat On the Road, alt highlight al albumului, şiiiii…
Lazy!
Care pot să spun că-mi place mai mult decât în varianta originală, fie şi numai fiindcă Dan are o voce mai faină decât Cantat. Mă rog, hai să nu zic mai faină, dar mai puternică, mai viscerală, mai cutremurătoare. Cameleon mai e personajul ăsta, Dan Byron. Iar câştigător este publicul, evident. Reconfortant gând că mai avem aşa artişti excepţionali printre noi. Să-i urmărim cu plăcere azi şi mâine şi multă vreme de-acum încolo.
Deci concluzie, dacă auziţi că au Byron concert prin preajma voastră, mergeţi de-i vedeţi. Indiferent de ce muzică vă unge sufletul de obicei, dacă apreciaţi lucrurile rafinate, profunde, dacă între o sticlă de vin roşu demisec şi o bere PET la 2 litri alegeţi vinul fără să staţi pe gânduri, atunci există şansa ca muzica Byron să fie pe lungimea voastră de undă. Iar cineva care să-ţi fie aproape şi să vorbească pe limba sufletului tău este mereu binevenit.

This entry was posted on Saturday, December 8th, 2007 at 9:50 pm and is filed under La spatele locului, Muzică. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.