Curat murdar, parol!
Că tot parcă de câtăva vreme încoace trăim într-o piesă de-a lui, nu? El - eternul, marele, inegalabilul. Cât timp o să existe români şi România, el n-o să moară. Pentru că noi, prin ce suntem şi cum suntem, îl menţinem al naibii de viu. El a reuşit să se facă nemuritor, iar zâmbetul său pe sub mustaţă ne însoţeşte parcă la fiecare pas pe care-l facem. La fiecare bătaie a inimilor noastre carpato-danubiano-pontice. El niciodată nu s-a ascuns, şi tocmai pentru asta ei îl urăsc acum. Ei ar vrea ca maestrul să dispară, tocmai pentru că de dincolo de negurile vremii acesta a reuşit să-i demaşte şi să arate lumii adevărata lor faţă. Caragiale nu se lasă însă păcălit aşa de uşor. Şi oricât ar încerca ei să-l prigonească şi să-l îngroape în conştiinţa colectivă doar sub chipul unei bancnote, străduinţele lor sunt în van. Statuia lui poate fi exilată şi sufocată, trimisă departe de ochii lumii, dar sufletul lui este mai viu ca niciodată. Iar la urmă are să râdă al naibii de tare.
La Universitate, pentru a compensa esplanada acum goală din faţa TNB-ului de unde Caragiale a fost mutat peste noapte de ceva vreme (fără prea multe explicaţii), o să avem o căruţă cu paiaţe.
