Vă arde de joacă, da?
Leapşa primită de la Siim. Ego-ul meu e pe plus astăzi, mersi :D
Deci să purcedem.
De ce am bloguit sau de ce am început să bloguiesc?
Da, asta-i bună. Păi nu ştiu, sincer, am nevoie de un motiv? Presupun că iniţial, toată treaba s-a rezumat la efectul terapeutic al scrisului. Scriam pentru că într-un fel, mă făcea să mă simt mai bine, fiind în acelaşi timp şi un bun instrument de autoanaliză. Apoi am pătruns mai adânc în fenomenul ăsta, am început să mai citesc şi eu pe alţii, români şi străini la grămadă, şi m-am gândit că vreau şi eu să fac asta. Să schimb puţin universul, să trec de la micro la macro (cât de tare sună asta, nu-i aşa?). Şi, de ce nu, ca să las pe undeva pe un server o parte din mine care poate nu va muri la fel de repede ca persoana din spatele blogului.
De ce scriu în continuare?
Pentru că am mult timp la dispoziţie în care ar trebui să fac cu totul altceva dar n-am chef. Pentru că uneori pur şi simplu simt nevoia să scriu pentru ca alţii să vadă. Pentru că (iar mi se umflă ego-ul în pene) îmi place să cred că ar putea exista lume interesată de tâmpeniile pe care le debitez. Pentru că de multe ori nu-mi place lumea în care trăiesc, şi mă face să mă simt puţin mai bine când văd că mai sunt şi alţii asemenea. Şi mai scriu pentru feedback. Toţi bloggerii scriu (şi) pentru asta, fie că recunosc fie că nu.
De ce o să continui să scriu?
Pentru că nu am murit încă. Pentru că e distractiv. Pentru că e un bun exerciţiu (organizarea fluxului de idei, crearea unei argumentaţii convingătoare, poate cine ştie, mai învăţ şi cuvinte noi etc etc etc). Şi nu în ultimul rând, pentru că mai sunt destule toalete publice amplasate aiurea prin Bucureşti care aşteaptă să fie descoperite şi aduse la cunoştinţa publicului larg.
Cum bloguiesc?
Cu răbdare şi tutun. Ok, nu fumez, m-aţi prins. Fără tutun. Dar cu o injecţie sănătoasă de simţ al tragicului. Chiar şi cu oleacă de sarcasm, pentru că face viaţa mai interesantă. Când ţi se pare că sunt serios, mai gândeşte-te o dată. Sau poate că dimpotrivă, sunt teribil de serios doar că nu se vede. E relaxant să faci haz de necaz. Bloguieşte româneşte!
Cât bloguiesc? Aş vrea să bloguiesc mai mult?
Depinde, sunt perioade în care sunt puţin productiv, sunt perioade în care sunt deloc productiv, sunt perioade (puţine, ce-i drept) în care oi fi şi hiper-productiv. N-am o ştachetă, nu-mi propun să fac x posturi pe zi/săptămână/lună. Nu lucrez la normă, mi se pare aiurea. Aşa că e perfect natural să treacă multe zile fără vreo veste de la mine. Mai bine puţin, consistent şi de calitate decât mult, lălăit şi tras de păr. Plus că, am constatat că dacă te chinui să spui ceva atunci când n-ai nimic de spus, în cele din urmă ajungi să spui nişte prostii mari cât tine. Deci nu, nu aş vrea să bloguiesc mai mult decât o fac deja.
Când bloguiesc?
Când am vreme, căci mă împart între două bloguri, un site, o comunitate culturală şi vreo două, trei forumuri. În general seara, noaptea chiar căci sunt un insomniac. De fapt nu, zic tâmpenii, insomniac nu-s, doar că mi-am făcut un (prost) obicei din a trăi noaptea. Bloguiesc când am chef de joacă. E aproape la fel de distractiv ca LEGO. Apoi, îmi place să surprind contraste ale lumii în care trăiesc. Paradoaxe. Când mai imortalizez câte unul ştiu că un nou post e pe cale să ia fiinţă.
Pentru cine bloguiesc?
Chiar, pentru cine? Greu de răspuns la întrebarea asta. Probabil că în primul rând pentru mine şi ego-ul meu. Dacă o să ajungă vreodată blogul ăsta să ţină loc de jurnal de călătorie, poate că va fi şi pentru prietenii lăsaţi în urmă. Oricum, nu e cazul în momentul de faţă.
Uite, mi-a venit în minte un răspuns fain: bloguiesc pentru oricine ajunge să mă citească, din accident sau nu. Aşadar dacă ajungi cumva aici şi citeşti chestia asta bea şi te veseleşte, căci e pentru tine.
Unde bloguiesc?
În faţa monitorului meu britanic, pe scaunul foarte puţin confortabil de la biroul meu de acasă. Inspiraţia mi-o culeg de peste tot.
Pentru ce bloguiesc?
Pentru faimă, bani, maşini şi femei, evident. Şi nu în ultimul rând ca să devin “ză next big thing”. Să fiu mai mare ca VisUrât şi zoso la un loc. Să-mi câştig un binemeritat loc în cărţile de istorie de peste 150 de ani, când va trebui ca fiecare copil să înveţe pe de rost Memoriile mele. Nu, nu le-am scris încă, aşa că nu aveţi decât să vă rugaţi la Cel de sus să am o viaţă interesantă. Asta ca să nu se plictisească ai voştri strănepoţi când mă vor studia.
April 13th, 2007 at 10:18 pm
Got it. :)