Prăfuieli

Trăiesc într-un oraş greu, cenuşiu, bolnav în fază terminală, ale cărui respiraţii s-au preschimbat cu timpul în vârtejuri de praf. Praful a ajuns peste tot, mai cu seamă acolo unde nu este dorit şi unde nu ar avea ce să caute. Dincolo de străzi, alei, uzine, blocuri, praful a ajuns şi în noi, în ochii noştri, în sinusurile noastre, s-a impregnat în hainele pe care le purtăm şi ni s-a cuibărit adânc în subconştient. De acolo mai izbucneşte din când în când sub forma unor tristeţi nenumite şi fără leac, iar uneori suntem bântuiţi de coşmaruri în care nici măcar noi nu suntem mai mult decât o mână de praf. Ne-a invadat locuinţele, gândurile şi felul de a fi. Plantăm copaci pentru a-i face prezenţa mai suportabilă dar până şi frunzele copacilor sunt copleşite de prezenţa lui şi îi cedează în tăcere. Nimic nu este suficient de ferit de praf, el reuşeşte să acopere orice dacă îi laşi la dispoziţie suficient timp, iar dintre toate noi suntem cu adevărat cei mai expuşi acţiunii sale corozive. Nebunii de noi, care nici nu ştim prea bine cât rău ne face. Neoamenii de noi, pe care nici măcar nu ne mai interesează. Am pierdut legătura cu lucrurile cu adevărat importante, iar în locul lor ne-am construit castele de praf in care ne-am inchis şi în care am orbit. Doar când plouă mai simţim din când în când un fior nebănuit care ne aminteşte din ce în ce mai vag de cum era odinioară.

Can’t stop the…

Hahaa. În mod evident, oricât de mult mi-ar plăcea mie să cred asta, nu, nu le-am auzit pe toate. Încă mai există chestii care să mă surprindă. La modul neplăcut, desigur, căci la modul plăcut e mereu o plăcere, nici nu mă mai sesizez. Cum spuneam aşadar, totul a început printr-o noapte cândva în luna trecută, dar dacă n-ar fi fost noaptea asta de acum aş fi putut crede că noaptea aia de atunci n-a fost decât un vis, o iluzie, o himeră sau orice altceva de genul ăla. Ei bine, nu. Dezastrul într-adevăr a lovit, nu era nici o închipuire bolnavă de om paranoic şi subdormit. Era pe bune.
Pentru că atunci, stimabile, în noaptea aceea fatidică în care ceasurile parcă se opriseră în loc, somnul îmi era fugar iar boxele îşi dădeau ultima suflare, prin întunericul de obsidian ce învăluia tot oraşul care trebuia să doarmă îşi croiseră drum până la mine străbătând plafoane, grinzi, plăci de BCA şi poate şi câteva covoare, o serie de zgomote nedesluşibile dar vestitoare de calamităţi nemaiîntâlnite care alcătuiau împreună ceea ce îndeobşte ne este cunoscut sub numele de manea. În blocul care nu mai auzise aşa ceva de când mă mutasem eu. În camera mea, cu toate lucrurile mele din care foarte multe nu mai auziseră aşa ceva niciodată. Era ca şi cum un nefumător convins cu plămânii virgini s-ar fi apucat deodată să fumeze Carpaţi. Sentimentul era atât de înăbuşitor şi de îngreţoşător încât atunci când m-am trezit, câteva ore mai târziu, buimac, cu capul în cărţile de pe birou, am preferat să-mi închipui că totul nu fusese decât un vis urât al dracului.
Ei bine, I was sooo wrong.
Gustarea-mi de la miezul nopţii de astăzi s-a desfăşurat sub suavele acorduri virtuos triluite ale sistemului audio al vecinului. Nu ştiu care vecin, nu ştiu etajul, nu ştiu nimic. Sincer astăzi nici nu mă prea interesează, oricum n-am de gând să-l zidesc în casă sau altceva, dar totuşi m-a întristat să constat că maneaua pe care probabil se destrăbălau musafirii de la bairam era o copie mai mult decât ieftină după melodia aia foarte catchy din Coyote Ugly, Can’t Stop the Moonlight. Uite dom’le, zic, cât de oribil. Ăştia nu reuşesc niciodată să creeze ceva de la ei, pot numai să spurce chestiile deja făcute. Asta mi-a amintit de Lord of the Rings şi de maneaua aia copiată după Led Zeppelin. Care la rândul ei mi-a adus aminte de Costi Ioniţă (sau poate era Adrian l’Enfant Merveille?) pe vremea când purta tricouri cu Hendrix. Care chestie îmi aduce aminte de sictirul care mă cuprinde adeseori când cutreier jungla din această capitală minunată şi înfloritoare. Care îmi aduce aminte de…
Ptiu, numai de faptul că mâine dimineaţă trebuie să fiu up and running nu-mi aduce nimic aminte.

Combatem influenţele venetice cu Anathema şi mergem la culcare. Întru sporul generaţiilor viitoare.

Book rubble

Aici, până acum foarte puţin timp, era o bibliotecă. Era fain să ai permis acolo - în ciuda condiţiilor precare de funcţionare, bibliotecara era mereu amabilă, primindu-te cu un surâs şi fiind mereu dispusă să te ajute. Dacă nu erai grăbit şi găsea în tine un interlocutor agreabil, aveai şanse să afli cam cât de grea poate fi o viaţă petrecută printre cărţi. Rareori au ţinut cărţile de foame, şi numai în cazuri extreme ar fi putut ţine de cald. Iar de căldură nu putea fi vorba; în special iarna, biblioteca aceea întunecată şi umedă avea un talent fantastic de a se încălzi numai din sufletele celor care îi treceau pragul. Dar degeaba, căci din aceştia erau din ce în ce mai puţini. Şi cum atunci când toate condiţiile prielnice sunt întrunite unele lucruri pur şi simplu se întâmplă, iată că în cele din urmă biblioteca Dimitrie Cantemir a murit.
Sunt curios ce-o să se întâmple de-acum încolo. Este foarte puţin probabil ca Ministerul Culturii să se fi sesizat asupra condiţiilor cel puţin nefaste în care funcţiona biblioteca aceea şi, văzând că o reabilitare a sediului vechi ar fi fost anevoioasă spre imposibilă, să fi ales construirea unei noi biblioteci în loc. Nu, nu-mi fac iluzii. Ministerul este prea preocupat să-i restituie lui Mihai I toaaate castelele şi terenurile pe care nu le-a posedat niciodată, iar printre picături se mai ocupă şi de recuperarea viorii lui Ion Voicu sau amplasarea de monumente aberante prin capitală. Cel mai probabil în locul acela se va ridica în timp o clădire de birouri, cu faţada de sticlă şi oţel şi înaltă de vreo 15 etaje, care se va armoniza perfect cu locuinţele vechi, mare parte dărăpănate, micuţe şi neîngrijite din jur. Sau poate cine ştie, va apărea acolo încă un cazino din acelea care au împânzit toată ţara, cu firma colorată în verde, roşu şi galben. Alternativa extremă ar fi un sex-shop, cealaltă alternativă extremă ar fi un loc de joacă. Deşi, după cum au lăsat faţada dinspre stradă în picioare, parcă tot spre ideea cu blocul de sticlă mi se pare mai plauzibilă, că tot văd că se poartă.
La naiba, ştiu persoane care încă mai au cărţi împrumutate de acolo.

Traffic jam

by Vlad Nanca