Scobitori de porţelan

Trăiesc într-un oraş greu, cenuşiu, bolnav în fază terminală, ale cărui respiraţii s-au preschimbat cu timpul în vârtejuri de praf. Praful a ajuns peste tot, mai cu seamă acolo unde nu este dorit şi unde nu ar avea ce să caute. Dincolo de străzi, alei, uzine, blocuri, praful a ajuns şi în noi, în ochii noştri, în sinusurile noastre, s-a impregnat în hainele pe care le purtăm şi ni s-a cuibărit adânc în subconştient. De acolo mai izbucneşte din când în când sub forma unor tristeţi nenumite şi fără leac, iar uneori suntem bântuiţi de coşmaruri în care nici măcar noi nu suntem mai mult decât o mână de praf. Ne-a invadat locuinţele, gândurile şi felul de a fi. Plantăm copaci pentru a-i face prezenţa mai suportabilă dar până şi frunzele copacilor sunt copleşite de prezenţa lui şi îi cedează în tăcere. Nimic nu este suficient de ferit de praf, el reuşeşte să acopere orice dacă îi laşi la dispoziţie suficient timp, iar dintre toate noi suntem cu adevărat cei mai expuşi acţiunii sale corozive. Nebunii de noi, care nici nu ştim prea bine cât rău ne face. Neoamenii de noi, pe care nici măcar nu ne mai interesează. Am pierdut legătura cu lucrurile cu adevărat importante, iar în locul lor ne-am construit castele de praf in care ne-am inchis şi în care am orbit. Doar când plouă mai simţim din când în când un fior nebănuit care ne aminteşte din ce în ce mai vag de cum era odinioară.

Hahaa. În mod evident, oricât de mult mi-ar plăcea mie să cred asta, nu, nu le-am auzit pe toate. Încă mai există chestii care să mă surprindă. La modul neplăcut, desigur, căci la modul plăcut e mereu o plăcere, nici nu mă mai sesizez. Cum spuneam aşadar, totul a început printr-o noapte cândva în luna trecută, dar dacă n-ar fi fost noaptea asta de acum aş fi putut crede că noaptea aia de atunci n-a fost decât un vis, o iluzie, o himeră sau orice altceva de genul ăla. Ei bine, nu. Dezastrul într-adevăr a lovit, nu era nici o închipuire bolnavă de om paranoic şi subdormit. Era pe bune.
Pentru că atunci, stimabile, în noaptea aceea fatidică în care ceasurile parcă se opriseră în loc, somnul îmi era fugar iar boxele îşi dădeau ultima suflare, prin întunericul de obsidian ce învăluia tot oraşul care trebuia să doarmă îşi croiseră drum până la mine străbătând plafoane, grinzi, plăci de BCA şi poate şi câteva covoare, o serie de zgomote nedesluşibile dar vestitoare de calamităţi nemaiîntâlnite care alcătuiau împreună ceea ce îndeobşte ne este cunoscut sub numele de manea. În blocul care nu mai auzise aşa ceva de când mă mutasem eu. În camera mea, cu toate lucrurile mele din care foarte multe nu mai auziseră aşa ceva niciodată. Era ca şi cum un nefumător convins cu plămânii virgini s-ar fi apucat deodată să fumeze Carpaţi. Sentimentul era atât de înăbuşitor şi de îngreţoşător încât atunci când m-am trezit, câteva ore mai târziu, buimac, cu capul în cărţile de pe birou, am preferat să-mi închipui că totul nu fusese decât un vis urât al dracului.
Ei bine, I was sooo wrong.
Gustarea-mi de la miezul nopţii de astăzi s-a desfăşurat sub suavele acorduri virtuos triluite ale sistemului audio al vecinului. Nu ştiu care vecin, nu ştiu etajul, nu ştiu nimic. Sincer astăzi nici nu mă prea interesează, oricum n-am de gând să-l zidesc în casă sau altceva, dar totuşi m-a întristat să constat că maneaua pe care probabil se destrăbălau musafirii de la bairam era o copie mai mult decât ieftină după melodia aia foarte catchy din Coyote Ugly, Can’t Stop the Moonlight. Uite dom’le, zic, cât de oribil. Ăştia nu reuşesc niciodată să creeze ceva de la ei, pot numai să spurce chestiile deja făcute. Asta mi-a amintit de Lord of the Rings şi de maneaua aia copiată după Led Zeppelin. Care la rândul ei mi-a adus aminte de Costi Ioniţă (sau poate era Adrian l’Enfant Merveille?) pe vremea când purta tricouri cu Hendrix. Care chestie îmi aduce aminte de sictirul care mă cuprinde adeseori când cutreier jungla din această capitală minunată şi înfloritoare. Care îmi aduce aminte de…
Ptiu, numai de faptul că mâine dimineaţă trebuie să fiu up and running nu-mi aduce nimic aminte.

Combatem influenţele venetice cu Anathema şi mergem la culcare. Întru sporul generaţiilor viitoare.