Can’t stop the…
Hahaa. În mod evident, oricât de mult mi-ar plăcea mie să cred asta, nu, nu le-am auzit pe toate. Încă mai există chestii care să mă surprindă. La modul neplăcut, desigur, căci la modul plăcut e mereu o plăcere, nici nu mă mai sesizez. Cum spuneam aşadar, totul a început printr-o noapte cândva în luna trecută, dar dacă n-ar fi fost noaptea asta de acum aş fi putut crede că noaptea aia de atunci n-a fost decât un vis, o iluzie, o himeră sau orice altceva de genul ăla. Ei bine, nu. Dezastrul într-adevăr a lovit, nu era nici o închipuire bolnavă de om paranoic şi subdormit. Era pe bune.
Pentru că atunci, stimabile, în noaptea aceea fatidică în care ceasurile parcă se opriseră în loc, somnul îmi era fugar iar boxele îşi dădeau ultima suflare, prin întunericul de obsidian ce învăluia tot oraşul care trebuia să doarmă îşi croiseră drum până la mine străbătând plafoane, grinzi, plăci de BCA şi poate şi câteva covoare, o serie de zgomote nedesluşibile dar vestitoare de calamităţi nemaiîntâlnite care alcătuiau împreună ceea ce îndeobşte ne este cunoscut sub numele de manea. În blocul care nu mai auzise aşa ceva de când mă mutasem eu. În camera mea, cu toate lucrurile mele din care foarte multe nu mai auziseră aşa ceva niciodată. Era ca şi cum un nefumător convins cu plămânii virgini s-ar fi apucat deodată să fumeze Carpaţi. Sentimentul era atât de înăbuşitor şi de îngreţoşător încât atunci când m-am trezit, câteva ore mai târziu, buimac, cu capul în cărţile de pe birou, am preferat să-mi închipui că totul nu fusese decât un vis urât al dracului.
Ei bine, I was sooo wrong.
Gustarea-mi de la miezul nopţii de astăzi s-a desfăşurat sub suavele acorduri virtuos triluite ale sistemului audio al vecinului. Nu ştiu care vecin, nu ştiu etajul, nu ştiu nimic. Sincer astăzi nici nu mă prea interesează, oricum n-am de gând să-l zidesc în casă sau altceva, dar totuşi m-a întristat să constat că maneaua pe care probabil se destrăbălau musafirii de la bairam era o copie mai mult decât ieftină după melodia aia foarte catchy din Coyote Ugly, Can’t Stop the Moonlight. Uite dom’le, zic, cât de oribil. Ăştia nu reuşesc niciodată să creeze ceva de la ei, pot numai să spurce chestiile deja făcute. Asta mi-a amintit de Lord of the Rings şi de maneaua aia copiată după Led Zeppelin. Care la rândul ei mi-a adus aminte de Costi Ioniţă (sau poate era Adrian l’Enfant Merveille?) pe vremea când purta tricouri cu Hendrix. Care chestie îmi aduce aminte de sictirul care mă cuprinde adeseori când cutreier jungla din această capitală minunată şi înfloritoare. Care îmi aduce aminte de…
Ptiu, numai de faptul că mâine dimineaţă trebuie să fiu up and running nu-mi aduce nimic aminte.
Combatem influenţele venetice cu Anathema şi mergem la culcare. Întru sporul generaţiilor viitoare.
March 17th, 2007 at 11:19 am
Foarte bun articolul… desi zice putine.