Scobitori de porţelan

Dap, am constatat treaba asta în timp ce completam căsuţele alea necesare ca să pun pe picioare această minunăţie a comunicaţiei moderne care se cheamă blog. N-am să intru acum în detalii gen - de ce m-am apucat de sportul ăsta, ce raţiuni obscure aş putea să am în spatele acestor rânduri, cine sunt eu, ce învârt, cu cine etc. Am să mă opresc asupra problemei mele, una destul de acută de altfel, pe care o am de destulă vreme încoace dar numai acum am sesizat-o în întreaga ei măreţie.
Nu reuşesc să-mi găsesc un nickname.
Ceea ce, desigur, este aproape egal cu suicidul profesional într-o societate precum asta în care ne desfăşurăm noi existenţa. Un nickname interesant, original, purtător al personalităţii autorului este cheia garantată către succesul în lumea virtuală, către un feedback de zile mari, mii de cititori care îţi vor memora panseurile ca pe Tatăl Nostru şi care vor propovădui cuvântul şi, de ce nu, adresa ta tuturor cunoştinţelor. “Uite măi, ce om genial am întâlnit în blogosferă!” îşi vor zice unul altuia, căscând ochii maaari a admiraţie şi tânjind în secret să ajungă şi ei, cândva, astfel. Un profet al lumii contemporane, un maestru al artelor de factură modernă, un semi-zeu al spaţiului informaţional; o oază de aer curat într-un Internet sufocat de kitsch, incultură şi lipsă de bun simţ.
Eu însă… eu n-am nickname.
Iar numele meu adevărat este egal cu zero tăiat în spaţiul virtual. Pentru ei prea puţin contează dacă mă cheamă Popescu sau Ionescu, Ion sau Vasile, astea sunt numele lor, ale celor inferiori, muritorii de rând care sunt echivalenţii analfabeţilor informaţionali. Cu adevărat important este nickname-ul, numele dobândit în urma botezului cu biţi şi pixeli, dovada pe care o posezi că ai transces barierele impuse de trupul tău de carne şi ai reuşit să-ţi transferi conştiinţa, sau măcar parte din ea, în imensa conştiinţă globală care zace inscripţionată în servere pe întreg teritoriul planetei. Ei sunt oamenii viitorului, ei sunt cei care s-au înălţat pe treapta următoare a existenţei de unde ne privesc pe noi, ceilalţi, cu ochi blajini, asemenea părintelui care-şi priveşte copilul încercând să descifreze sensurile literelor. Ei sunt sfinţii zilelor noastre, eroi nenumiţi care şi-au lăsat existenţele materiale, atât de murdare şi de blamate, în urmă şi au ajuns să facă parte din ceva mult mai mare. Din noi toţi.
Eu însă… nu am nickname. Lipsa unei idei strălucite, originale şi definitorii m-a silit ca de-a lungul timpului să adopt o serie de multe pseudonime, care de care mai puţin originale şi mai lipsite de culoare. Şi este binecunoscut faptul că, atunci când nu ai un nickname stabil şi puternic, care să inspire ceva sentimente nobile în cei care îl aud, existenţa ta virtuală este printre cele mai de neobservat.
Eu nu exist, aşadar. Nu încă.

This entry was posted on Sunday, March 11th, 2007 at 12:47 am and is filed under Aberatio, Internet. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.